Încet, dar sigur, cortina începe să cadă și adevărul iese din culise: Ilie Bolojan nu a fost adus în fruntea Guvernului pentru a salva România, ci pentru a salva clasa politică care a nenorocit-o. Toate măsurile propuse — fără excepție — lovesc direct în cetățeanul obișnuit și în economia privată, adică exact în cei care mai țin în viață această țară. Nimic împotriva clientelei de partid, nimic împotriva evazioniștilor protejați, nimic despre pensiile speciale. Zero despre ce-a făcut Ciolacu cu cele 65 de miliarde de lei cheltuite fără logică și fără rușine. Și-atunci, pentru cine muncește Bolojan?
Răspunsul e simplu: nu pentru cetățeni, ci pentru partid. Nu pentru România, ci pentru mafie.
Toate speranțele PSD, PNL și UDMR de a nu fi măturate de pe scena politică si a nu dispărea în uitare se leagă acum de un singur om: Ilie Bolojan, omul de sacrificiu al sistemului. Dacă reușește să vândă această minciună monumentală — că România poate fi salvată doar jefuind populația — atunci clasa politică va repurta cea mai mare victorie de la Revoluție încoace: scăparea de răspundere în timp ce își păstrează privilegiile.
Ni se spune pe toate canalele, cu o nonșalanță sinistră, că „nu există altă soluție”. Așa zice și Dragoș Pîslaru, băiatul cu discursul de Silicon Valley și gândirea de Dâmbovița: că vom ieși mai puternici după acest „tratament de șoc”. Mai puternici pe naiba! Populația va fi mai săracă, va tremura de frig și de foame și va suporta pe umeri falimentul moral al elitei politice.
Cine vor ieși mai „puternici”? Politicienii, clienții lor, sinecuriștii, evazioniștii, toți cei care au provocat colapsul. Iar acum vin cu mâna întinsă, dar nu la FMI, ci direct în buzunarul tău. Aceasta nu este reformă. Este jaful perfect orchestrat sub pretextul salvării naționale.
Tot ce auzim azi despre „solidaritate” și „necesitatea măsurilor dure” e gargară de doi bani. De fapt, clasa politică luptă cu disperare nu să salveze România, ci să-și salveze pielea, funcțiile, averile și pilele. Ei au dus România în gard, dar tot noi trebuie să ne punem centura de siguranță și să plătim reparațiile.
E corect așa ceva? Nu. E moral? Sub nicio formă. Singura soluție morală ar fi ca toți cei care au guvernat în ultimii 20 de ani și care au beneficiat de pensii speciale, funcții nemeritate și contracte umflate, să fie scoși definitiv din joc. Chiar dacă asta înseamnă colaps. Mai bine colaps cu speranță, decât supraviețuire în captivitate politică.
Dar Bolojan nu merge pe această cale. El joacă exact rolul scris pentru el de băieții deștepți din umbră: convinge populația că nu există alternativă, că „nu e momentul” să tăiem pensiile speciale sau să verificăm achizițiile dubioase făcute de guvernele anterioare. Nu, nu. Momentul e să crești TVA, să taxezi tot ce respiră, sa scazi pensiile, adică să bagi mâna în buzunarul muritorului de rând.
Cu alte cuvinte, hoțul rămâne cu prada, iar păgubitul trebuie să plătească daune. O lume perfectă, dacă ești politician.
Bravo, domnule Bolojan! Ești omul providențial al mafiei politice românești. Joci cu un talent devastator rolul vieții tale: cel de Ilie Salvatorul, protectorul privilegiilor, garantul impunității. Poți să-ți pui în CV: „Am reușit să conving un popor jefuit că trebuie să mulțumească pentru jaful suferit.”
Și, în toată această comedie de tip tragic, mai apare un element de neliniște: tăcerea apăsătoare a lui Nicușor Dan. Omul care l-a propus pe Bolojan și-a închis brusc portavocea. Cum putem interpreta asta? Ca o aprobare tacită a spoliației? Ca un semn de complicitate cu cei care jefuiesc populația și protejează vinovații de colapsul fiscal? Nu cred. Mai curând pare un gest de regret. O reculegere amară în fața unei erori majore. Poate că și-a dat seama prea târziu că Bolojan nu e reformatorul visat, ci executorul cinic al unei strategii de supraviețuire a unei caste corupte.
Nu cred că așa a gândit Nicușor Dan reforma: doar cu biciul pe spatele cetățenilor cinstiți și cu mângâierea pe creștetul evazioniștilor și sinecuriștilor. Nu cred că visul lui era o Românie în care privatul moare încet, iar bugetarul privilegiat prosperă. Tăcerea lui spune multe. Poate mai multe decât ar putea spune un discurs.
Dar, dacă nu rupe tăcerea și nu se delimitează public de acest experiment fiscal periculos, va deveni, fără să vrea, complice. Și, în istoria cinică a politicii românești, complicitatea e la fel de toxică precum vinovăția directă.
Iar dacă poporul mușcă, dacă acceptă, dacă tace, atunci merităm ce ni se întâmplă. Pentru că nu doar hoțul e vinovat. E vinovat și cel care îl lasă să fure din nou.
