Și nu, nu e vorba de reforme sau de binele țării. Îi doare fix în pix de România și de români. S-au așezat fuduli în capul mesei, ca niște veritabili interlopi cu cravată roșie, și servesc din banul public ca la un bufet suedez, cu burțile pline și zâmbetul cinic al celor care tocmai le-au mai tras-o încă o dată cetățenilor.
Care reforme? Hai să fim serioși! Reformele sunt pentru fraieri. Pentru cei fără carnet de partid, pentru cei care n-au naș, protector sau loc rezervat la masa „famigliei”. În România lor, nimeni nu se atinge de un pesedist, nici măcar cu o întrebare retorică.
PSD, de altfel, a evoluat de mult din partid politic în Camorra banilor publici și a instituțiilor statului – un clan care își împarte teritoriul și resursele fără scrupule, în stil mafiot.
Banii publici se vor aloca, în continuare, după criterii strict clientelare, iar cheltuirea lor se va face cu un singur scop: para-ndărătul. Fie că e vorba de contracte de asfaltare, achiziții trucate sau fonduri europene, regula e una singură: dai și primești, dar nu întrebi.
Grindeanu, grăbit să-și „securizeze spatele”, și-a numit rapid oamenii de încredere în funcții-cheie: unul la Curtea de Conturi, altul la Curtea Constituțională. Doi „ocnași” în șmecherii, plantați strategic ca să țină spatele „famigliei”, nu să controleze puterea.
Și, ca să nu fie vreo mișcare surprinzătoare din exterior, acolo unde Bolojan încerca să facă pași mărunti spre o minimală transparență, a fost trimis în coastă tocmai Marian Neacșu, eminenta cenușie a PSD — gardianul tăcut care veghează ca nimic să nu miște fără știrea și girul „mamelor de acasă”.
Justiția? Doarme. Curtea de Conturi? Cântă romanțe. Curtea Constituțională? E noul Comitet Central.
Iar noi, restul, stăm pe margine, cu tacâmul în mână, dar fără farfurie.
Ce urmează pentru cetățeni?
• Șomajul politic devine principala noastră ocupație: dacă nu ești abonat la șpaga legală sau nu ai carnet de partid, rămâi fără slujbă, fără sprijin și fără speranță.
• Împrumutul pe viață: datorită deficitelor mascate și a cheltuielilor clientelare, vom plăti ani de zile dobânzi și penalități pentru „reforme” care nu ajung niciodată la firul ierbii.
• Deziluziile colective se vor adânci: odată ce ai gustat o dată din „democrația de tip bufet suedez”, te trezești cu farfuria goală și cu promisiunile-oglindă, care reflectă propria ta naivitate.
• Furtul speranței: generațiile viitoare vor crede că schimbarea e un mit urban, o legendă spusă de alte popoare norocoase.
Și, când tot ce-a mai rămas sunt zidurile clădirilor goale, când instituțiile țipă de durere sub greutatea propriilor obediențe, vom realiza că PSD n-a avut niciodată alt scop decât puterea absolută și protecția propriilor „ofițeri”.
Dar nu-i totul pierdut: dacă ne ridicăm, refuzăm taciturnitatea și strigăm cu glas de tunet că nu mai vrem să fim spectatorii propriei prăbușiri, chiar și cei din umbră – de la primarul de sat la jurnalistul temerar – pot aprinde scânteia unei adevărate reforme. Altfel, vom asista în continuare la festinul pervers al hoției organizate.
