Într-o lume în care tot mai mulți vor să pară buni, dar tot mai puțini vor să fie, religia a devenit, pentru unii, ultimul bastion al ipocriziei ambalate frumos. Nu o spun cu ușurință, dar o spun cu onestitate: în anumite cercuri religioase, vanitatea și invidia au devenit regulă, nu excepție. Iar atunci când aceste două defecte se instalează confortabil sub faldurile „credinței”, avem de-a face cu o formă periculoasă de impostură spirituală.
Din păcate, religia a devenit pentru unii un refugiu de carieră: n-au reușit profesional, nu s-au impus social, nu au fost validați în comunitate, dar găsesc în credință o rampă de lansare fără examene. E suficient să vorbești convingător, să mimezi smerenia și să știi când să te închini în fața cui trebuie. Iar restul se rezolvă de la sine. Ipocrizia joacă rolul competenței. Iar vanitatea pozează în evlavie.
Și uite-așa, credința, în loc să fie drum spre interior, devine un decor ieftin pentru orgolii neîmplinite.
În locul iubirii creștine – lupta pentru influență.
În locul iertării – revanșe subtile.
În locul smereniei – spectacolul sinelui modest doar la suprafață.
Iar dacă, Doamne ferește, apare cineva mai tânăr, mai sincer, mai pregătit sau cu vocație autentică, se declanșează rapid mecanismul de autoapărare: invidia. Acel soi de gelozie moralizatoare care nu spune „îl invidiez”, ci „nu e de încredere”, „nu are har”, „nu e suficient de… credincios”. Și astfel începe linșajul lent, elegant, dar bine regizat – totul „în numele credinței”.
Dar problema cea mai gravă nu e nici vanitatea, nici invidia în sine. Le-am putea înțelege ca slăbiciuni omenești, dacă n-ar distruge tocmai inima credinței: toleranța.
Pentru că, fără toleranță, nu există iertare.
Fără iertare, nu poate exista iubire.
Și fără iubire, nu mai există nimic. Doar formă, doar vorbe, doar ritual.
Religia fără toleranță devine exclusivism.
Religia fără iertare devine răzbunare.
Religia fără iubire devine doar o ramură a mândriei umane, acoperită de icoane și citate biblice rostite cu buzele, nu trăite cu inima.
Și da, vorbesc din experiență. Nu doar ca observator, ci ca om care a văzut cum relațiile familiale pot fi mutilate în numele unei religii prost înțelese și prost aplicate. Am văzut cum oameni care nu-și pot privi greșelile în oglindă își construiesc o morală alternativă, din care au scos toleranța, au eliminat empatia și au înlocuit iubirea cu judecata.
Religia lor nu mântuiește, doar validează frustrări. Nu luminează, ci exclude. Nu apropie, ci etichetează.
Și atunci, întrebarea e simplă și grea: Ce credință e aceea care nu iubește? Ce Dumnezeu slujim dacă urâm în numele Lui? Ce Evanghelie citim, dacă tot ce înțelegem din ea e cum să-i judecăm pe ceilalți mai eficient?
Poate că în loc să ne întrebăm cine are „dreapta credință”, ar trebui să ne întrebăm cine mai are o inimă dreaptă.
În fond, nu cuvântul „Doamne” rostit de pe buze ne mântuiește, ci dragostea din faptele noastre simple, tăcute și vii.
Și poate, doar poate, când vom înțelege că fără toleranță, religia moare, vom începe din nou să vorbim cu Dumnezeu — nu despre El, ci cu El, din noi.
