Ah, Fiscul românesc… instituția aceea despre care toată lumea crede că e sperietoarea evazioniștilor, dar care, de fapt, are mai multă legătură cu Pinocchio decât cu Frankenstein. Multă lume se întreabă de ce nu colectează statul mai mulți bani. Răspunsul e simplu: pentru că nu vrea! Mai precis, pentru că politicienii care îl controlează n-au niciun interes să-l lase să funcționeze. Dacă ar funcționa, ar trebui să se uite în oglindă. Și s-ar putea speria.
Maimuța cu pistolul: Legea fiscală made în Parlament
Legea fiscală din România? O maimuță beată cu pistol într-un magazin de cristaluri. Scrisă cu grijă, paragraf cu paragraf, pentru a proteja exact ce ar trebui să combată: evaziunea. Nu de alta, dar cum să-ți mai ții prietenii, sponsorii și finii aproape, dacă nu le mai poți oferi o portiță fiscală, o amnistie sau un tun cu TVA? Politicienii noștri nu mai scriu legi. Scriu broșuri cu „Cum să furi legal și să te plângi că plătești prea mult”.
Zeci, sute de decizii de impunere se anulează zilnic în instanță. De ce? Nu pentru că inspectorii sunt incompetenți – ci pentru că legea e făcută să piardă. E ca și cum ai trimite armata la război cu pistoale de jucărie și i-ai da adversarului schema de atac în avans.
Fiscul reorganizat până la epuizare (și apoi din nou)
De 35 de ani, Fiscul se reorganizează ca o casnică bipolară care mută mobila din trei în trei zile, sperând că de data asta o să-i iasă feng-shui-ul. Se reorganizează de atâta timp, că nici nu mai știe cum arăta înainte. Fiecare ministru vine cu o „viziune” nouă. În realitate, totul e o comedie neagră în care scopul este să nu se schimbe nimic. Doar denumirea direcțiilor și ordinea birourilor.
Rezultatul? Fiscul e atât de eficient încât 95% din veniturile fiscale vin din conformare voluntară. Adică din contribuabili care plătesc din frică, rușine sau din greșeală. Restul – adică o treime din ce-ar trebui să încasăm – zboară ca fluturii spre conturile băieților deștepți.
Inspectorul – ființă obedientă, cu suflet de procedură
Să nu ne imaginăm că inspectorii fiscali nu vor să-și facă treaba. Mulți vor. Dar înainte să verifice un lanț de benzinării dubioase sau o firmă de carne de-a lui Nea Costică din port, trebuie să completeze zece formulare, să ia aviz de la șef, contra-aviz de la alt șef, opinie de la juristul care a fost transferat de la Primărie cu pile, și eventual binecuvântare de la partid.
Dacă sunt prea zeloși? Mutare. Dacă se încăpățânează? Dosar disciplinar. Dacă refuză să plece capul? Concediu medical sau transfer la „Control Temeinicie Rulouri de Bonuri”.
Nepotismul fiscal – sport național
La ANAF, CV-ul e opțional. Dar carnetul de partid și rubedenia bine poziționată sunt obligatorii. E plin Fiscul de foști referenți de la Primărie, fini de primari, veri de consilieri locali și amante de consilieri județeni. Profesioniștii? Ei au opțiunea să plece sau să se îngroape în dosare fără miză.
Cum să te lupți cu mafia TVA-ului când nu știi nici măcar să calculezi corect o bază impozabilă? Dar ai sprijin politic și o limbă fină, numai bună de promovat.
Taxarea inversă – bau-baul mafiei fiscale
Și aici vine momentul de glorie: taxarea inversă la TVA. O măsură simplă, logică, aplicabilă și eficientă. Ar tăia cu securea rețelele de fraudă fiscală, ar reduce deficitul cu 5% din PIB și ar face viața grea „oamenilor de afaceri” crescuți cu biberonul bugetar. E decizia evidentă. De ce nu se aplică?
Pentru că ar funcționa. Și în România, dacă ceva funcționează, trebuie blocat. Dacă ar merge Fiscul, s-ar opri finanțarea partidelor. Dacă ar merge colectarea, s-ar închide firmele paravan. Dacă ar merge legea, s-ar opri hoția.
Concluzia? Țara merge, fiscul mimează. Și politicienii joacă teatru cu bilete scumpe
Ne-am obișnuit să trăim într-un sistem în care corupția e strategie de stat, evaziunea e instrument economic, iar Fiscul e doar un decor de carton, cu oameni care vor să muncească dar sunt puși să plimbe hârtii. Politicienii mimează lupta cu evaziunea, în timp ce se roagă să nu se rezolve nimic. Iar când vine vorba de măsuri reale, cum e taxarea inversă, se uită în altă parte. Sau pleacă în concediu.
Fiscul ar putea fi o armă. Dar e ținut la beci, înfășurat în birocrație, în timp ce gașca din sufragerie împarte bugetul cu ranga.
Direcțiile Finanțelor – coloniile feudale ale deputaților și senatorilor
Dacă vrei să înțelegi cum e capturat Fiscul, nu te uita la București. Du-te în teritoriu. La Direcțiile Regionale sau Județene de Finanțe, unde șeful e pus de deputatul local, iar inspectorii-șefi răspund direct la telefonul parlamentarului. Acolo unde controalele se aprobă „pe linie politică” și unde nu contează Codul Fiscal, ci „cine te-a pus acolo”.
Șeful de serviciu e cumnatul unui consilier. Adjunctul a fost șef de campanie la PSD. Iar directoarea de resurse umane e soția primarului PNL. Fiscul, în acest context, nu mai e autoritate. E curea de transmisie între politicieni și buget, iar inspectorul care încearcă să-și facă treaba… fie e mutat, fie e pensionat forțat, fie i se bagă în cârcă un control intern.
Concluzie: Fiscul – hologramă de speriat proștii cinstiți
Adevărul e simplu și crunt: Fiscul nu e o instituție de control. E o piesă de decor. O hologramă proiectată de mafie ca să dea impresia de ordine într-o țară jefuită metodic. Are siglă, are site, are inspectori, dar nu are voie să atingă „pe cine trebuie”. E ca un câine legat care latră la pensionari și la mici antreprenori, dar care se gudură la vederea unei firme de casă cu protecție politică.
În România, Fiscul funcționează după principiul „să pară, nu să fie”. Se trimit scrisori de conformare, se fac simulări de reformă, se anunță digitalizare. În realitate, 95% din colectare vine din conformare voluntară – adică din naivitatea sau disciplina celor care n-au bani de avocați, nu sunt în relații cu partide și încă mai cred că legea se aplică tuturor.
Cât timp legea e croită pentru evazioniști, Fiscul e castrat prin proceduri, iar instituția e populată cu pile, nepoți și activiști de partid, statul nu colectează, ci cerșește. Nu guvernează, ci șantajează. Nu controlează, ci mimează. Iar bugetul, în loc să fie alimentat, e tratat ca o pradă.
Până când se va schimba ceva? Când electoratul va înțelege că „mita electorală” nu e cadou, ci o cotizație către un sistem care îl fură apoi cu dobândă. Când vom înțelege că Fiscul nu trebuie să fie obedient, ci infricoșător pentru hoți, dar drept pentru contribuabili. Când vom accepta că nu ne salvează nici Bruxelles-ul, nici DNA-ul, nici Moș Crăciun. Ci doar o revoltă fiscală a bunului-simț.
Până atunci, rămânem cu speranța înrămată în PDF pe site-ul ANAF, lângă anunțul că „sistemul informatic este temporar indisponibil”.
…Și totuși, toată lumea știe. Dar toată lumea tace. Sau se preface.
Tot ce-am spus până aici nu e nicio dezvăluire. Nu-i vreo anchetă spectaculoasă. Nu trebuie dosare, filaje sau interceptări. Se vede totul din avion. Din satelit. Sau dintr-un Duster de control fiscal cu motorul gripat și girofarul ruginit. Aceste lucruri sunt arhicunoscute. Nu mai există român, fie el și cu patru clase, care să creadă că Fiscul e independent și politicienii vor să combată evaziunea. Nimeni nu mai e păcălit. Dar, culmea, toată lumea acceptă. De ce? Pentru că între timp, sistemul a devenit atât de mare și de bine ancorat, încât a construit în jurul lui o rețea de tăcere, teamă și complicitate pasivă.
Și chiar dacă românul s-a prins, mafia fiscală nu se dă dusă. Nu cedează nici un leu, nici o portiță, nici o verigă din lanțul prin care se jefuiește bugetul. Iar când presiunea devine prea mare, când scandalul e pe cale să explodeze, ce face mafia? Își sacrifică pionii. Adică politicienii. Ăia care îți zâmbesc promițând „reforme” și „eficientizare”. Sunt trimiși la înaintare cu discursuri siropoase, cât timp în spate se fac adevăratele afaceri: tunuri fiscale, contracte direcționate, sinecuri și amnistii mascate.
În pole position, ca de obicei, PSD. Campion absolut la maratoane bugetare și sprinturi electorale cu sacoșa. Iar în fruntea plutonului vine domnul Marcel Grindeanu – pardon, Ciolacu-Grindeanu – care, deși știe că națiunea e deja în pragul greței fiscale, insistă cu programul de mită electorală Anghel Saligny. Nu pentru dezvoltare, nu pentru investiții reale, ci pentru a salva ceea ce contează cu adevărat pentru partid: fundul său și pe cel al baronilor locali.
Pentru că în PSD, baronii sunt eterni. Pot fi contestați de populație, huiduiți la televiziuni, caricaturizați în ziare, dar niciodată abandonați. Ei sunt arterele prin care curge puterea. Iar dacă puterea e în pericol, tot bugetul trebuie redirecționat. Că se pierd toate fondurile europene? Nu-i bai! Important e ca băieții să rămână ancorați în bugetul național, acolo unde nu vin audituri, unde Curtea de Conturi doarme, și unde DNA-ul e chemat doar dacă i se face semn discret dintr-o altă tabără.
