Partidele politice din România, prin liderii lor convinși că pot manipula la nesfârșit un electorat ținut deliberat în ignoranță, au scăpat din vedere un adevăr esențial: occidentul a trezit conștiința civică, iar efectul acestui val de luciditate începe să se simtă și în România. Cetățeanul român, odinioară captiv promisiunilor populiste și discursurilor demagogice, dă semne clare că nu mai poate fi păcălit atât de ușor.
După țeapa rușinoasă cu promisiunile de majorare a pensiilor – făcute cu emfază înainte de alegeri și abandonate imediat după –, după mascarada interminabilă cu pensiile speciale și sinecurile nerușinate din administrația publică, tot mai mulți români încep să sancționeze, prin vot sau prin absenteism conștient, aroganța, hoția, minciuna, vulgaritatea și narcisismul politicianist care au devenit, din păcate, trăsături dominante ale clasei politice autohtone.
Acești lideri se credeau intangibili, protejați de un sistem electoral profund viciat – cu liste de partid închise, vândute adesea pe bani grei sau loialitate oarbă. Trăiau cu iluzia unei puteri veșnice, într-o bolgie a imposturii, fără să mai simtă pulsul real al societății. Dar ruptura s-a produs: românii au început să se deștepte, să distingă între promisiuni și fapte, între interesul public și jaful organizat sub sigla partidului.
Alegerile recente din România, atât pe plan intern cât și în diaspora, au confirmat acest val de trezire. Electoratul tradițional al PSD – umilit, ignorat și considerat captiv – a migrat în număr semnificativ spre AUR. La fel și o parte considerabilă din votanții PNL, dezgustați de complicitatea la abuzuri și lipsa de viziune reală. Motivul? Exact aceleași trăsături respinse: aroganța, hoția, minciuna, vulgaritatea și narcisismul politicianist, dar și o atitudine disprețuitoare față de cetățeni, tratați ca o masă amorfă, tolerată temporar doar pentru a da legitimitate unui sistem corupt.
Dacă acest val de trezire continuă, România ar putea asista, în sfârșit, la o schimbare de paradigmă: de la supunerea mută în fața celor „de la putere”, la o implicare activă, lucidă și exigentă a cetățenilor. Ar fi începutul destrămării rețelelor de privilegii, al eliminării impostorilor din funcții-cheie și, poate, primul pas către o societate în care politica redevine un act de responsabilitate, nu o sursă de îmbogățire. Va fi un drum greu, dar necesar, pentru ca România să-și recupereze demnitatea.
Migrarea masivă a electoratului dezamăgit către AUR nu este un simplu capriciu politic, ci o reacție viscerală la trădările repetate ale partidelor tradiționale. În absența unei alternative credibile, AUR a devenit supapa de evacuare a frustrărilor acumulate. Pentru mulți români, nu mai contează dacă AUR are soluții reale sau doar discurs incendiar – contează că „nu sunt ca ceilalți” și că par dispuși să „răstoarne masa”.
Această polarizare electorală este periculoasă nu din cauza existenței AUR ca opțiune politică în sine, ci din cauza vidului moral și intelectual care a făcut posibilă ascensiunea lor. AUR nu a câștigat capital politic printr-o construcție doctrinară solidă, ci a cules ce au semănat PSD și PNL: dezgustul colectiv. Când guvernele își bat joc de oameni, când promisiunile sunt sfidate chiar a doua zi după alegeri, iar justiția stă pasivă în fața hoției generalizate, extremismul nu doar că devine atractiv, ci aproape inevitabil.
Și, poate cel mai grav, niciun partid politic nu a înțeles cu adevărat ce s-a întâmplat în primul tur. În loc să-și asume eșecul și să reflecteze lucid la cauze, au preferat să arunce vina în afară: pe ruși, pe boți, pe TikTok, pe „populismul periculos”. Au ocolit, deliberat, adevărul evident: că problema reală este chiar tipologia politicianului autocrat, autosuficient, rupt complet de realitatea socială. Ciolacu și gașca sa au încercat încă o dată, cu aceeași rețetă toxică, mizând pe ideea că primul vot a fost doar un accident de parcurs. Al doilea vot le-a demonstrat clar că nu a fost nicio întâmplare, ci un semnal.
Între timp, clientela de partid a mai câștigat câteva miliarde de euro din bani publici, cu o nerușinare crescândă, de parcă ar fi vrut să încaseze tot ce se mai poate înainte de prăbușire. Iar poporul, văzând cum adevăratele priorități ale puterii rămân banii, sinecurile și privilegiile, a ales să-i sancționeze. Nu cu entuziasm, ci cu furie și dezgust.
Dacă acest val de trezire continuă, România are șansa unei reale resetări. Dar pentru ca această trezire să nu fie confiscată de radicalism sau înlocuită de o altă formă de impostură, este nevoie de mai mult decât revoltă: este nevoie de construcție. De lideri autentici, de educație civică serioasă, de o reformă electorală care să elimine votul pe liste de partid, de o justiție funcțională care să pedepsească vinovații reali, nu doar țapi ispășitori simbolici.
Abia atunci vom putea vorbi de schimbare. Până atunci, tot ce putem spera este ca luciditatea câștigată de alegători să nu fie din nou adormită de o nouă minciună, rostită ceva mai convingător.
