Indiferent cum va ieși din scenă, Radu Miruță va rămâne, fără îndoială, o dovadă că România încă produce intelectuali competenți, educați și morali, oameni capabili să se ridice împotriva mafiei „băieților deștepți”, a sinecuriștilor și a clientelei politice abonate, de generații întregi, la contractele cu statul și la bugetul public tratat ca un bancomat personal.
Un asemenea om merită respect, înainte de toate pentru ținuta morală de care a dat dovadă. Într-o societate în care mulți confundă caracterul cu naivitatea și principiile cu lipsa de experiență în „combinații”, simplul fapt că refuzi să participi la jaf a ajuns aproape o formă de eroism civic.
Știu însă că societatea românească are o relație complicată cu meritocrația. O privește cu aceeași suspiciune cu care un evazionist privește o inspecție fiscală și cu același entuziasm cu care un sinecurist privește o evaluare profesională. De aceea, oameni precum Miruță sau Buzoianu sunt adesea contestați. Nu pentru că ar fi incompetenți, ci tocmai pentru că au principii și standarde morale. Or, acestea sunt defecte greu de tolerat într-un mediu în care „descurcăreala” a fost ridicată la rang de virtute națională.
Nu este prima dată când procedăm astfel. Am mai avut ocazia să alegem între competență și reflexele vechiului sistem. La începutul anilor ’90, mulți români l-au privit cu suspiciune pe Ion Rațiu, omul cu educație occidentală, experiență democratică și viziune europeană. În schimb, au preferat varianta familiară, reprezentată de Ion Iliescu, produs autentic al nomenclaturii comuniste. Explicația celebră era că Rațiu „n-a mâncat salam cu soia”, ca și cum experiența gastronomică ar fi fost principalul criteriu pentru conducerea unei țări.
Iar nota de plată pentru acea alegere o achităm și astăzi, după mai bine de trei decenii, cu dobândă și penalități.
Dacă îi aruncăm peste bord pe oameni precum Miruță și Buzoianu, demonstrăm că n-am învățat mare lucru în acești 36 de ani. Continuăm să preferăm hoții noștri, care se autointitulează patrioți, în locul meritocraților onești. Îi aplaudăm pe cei care promit că fură „pentru popor” și îi privim cu neîncredere pe cei care încearcă să oprească furtul.
Poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale României: nu lipsa oamenilor competenți, ci incapacitatea noastră de a-i aprecia cât timp sunt încă printre noi. Abia după ce îi îndepărtăm, înlocuindu-i cu armate de nepoți, fini, cumetri și specialiști în tăiat panglici, începem să ne întrebăm de ce lucrurile merg atât de prost. Iar răspunsul este simplu: pentru că am transformat invidia și descurcăreala în boli cronice naționale și am ajuns să privim caracterul ca pe o anomalie, nu ca pe o virtute.
