Afirmația lui Eugen Rădulescu că România pierde aproximativ 34% din TVA nu este doar o cifră aruncată într-un raport tehnic. Este certificatul medical al unui pacient care sângerează zilnic, dar refuză tratamentul pentru că asistentele sunt rudele agresorului.
Robinetul deschis al bugetului
TVA-ul, această invenție fiscală aparent banală, a devenit în România un sport național. Nu pentru cetățeanul care cere bon fiscal la supermarket, ci pentru rețelele care au înțeles că între „colectat” și „virat” există un teritoriu fertil: jungla.
Mecanismul este atât de simplu încât devine poetic:
– încasezi TVA;
– declari deductibilitate fictiva ca sa compensezi TVA de plată;
– inventezi achiziții;
– soliciți rambursări pe baza de achiziții fictive;
– intri în insolvență când acumulezi TVA de plata, ori dispari sau reinventezi firma sub alt nume.
Statul aleargă după fantome, în timp ce banii pleacă disciplinat în conturi foarte reale.
Soluția simplă, ieftină și… indezirabilă
Există însă o soluție tehnică aproape banală: extinderea taxării inverse la TVA în sectoarele cu risc ridicat – sau, de ce nu, generalizarea ei acolo unde frauda este endemică.
Ce înseamnă asta?
Că TVA nu mai circulă efectiv între firme. Nu o mai încasezi ca să „uiți” s-o virezi. Nu mai ai ce să rambursezi din tranzacții fictive. Se închide conducta prin care curge aurul fiscal.
Două efecte imediate, aproape scandaloase prin simplitate:
Încasarea integrală a TVA-ului real – fără intermediarul tentat să-l considere proprietate personală.
Degrevarea ANAF de obsesia rambursărilor – sute de inspectori ar putea fi mutați din birourile unde vânează dosare cu șină către zonele unde se produce evaziunea autentică.
Dar aici apare tragedia: soluția funcționează.
De ce nu se închide robinetul?
Pentru că robinetul nu curge în gol.
Frauda de TVA nu este doar evaziune spontană; în multe cazuri este mecanism de extracție controlată a banilor din contractele publice. Firme care lucrează cu statul își „optimizează” fluxurile prin achiziții fictive, rambursări creative și colectări evaporate. Banii ies elegant din circuitul fiscal și reintră discret în alte buzunare.
Iar când conducerea administrației fiscale este numită politic, miracolele selectivității apar natural. Controalele se concentrează pe contribuabilii fără protecție. Ceilalți devin invizibili. Nu prin ordin scris, ci prin tăcere strategică.
ANAF nu este o instituție incapabilă tehnic. Este, adesea, o instituție cu priorități calibrate convenabil.
Economia protecției
Să fim serioși: închiderea fraudei masive de TVA ar produce victime colaterale în ecosistemul politico-economic. Ar seca o sursă de finanțare informală. Ar elimina un mecanism prin care se scot bani din firmele cu contracte publice fără a lăsa urme contabile evidente.
Taxarea inversă ar fi o reformă ieftină administrativ și devastatoare pentru rețelele de intermediere fictivă. Tocmai de aceea pare imposibilă la scară largă.
Inspectorii și teatrul eficienței
Între timp, sute de inspectori verifică dosare de rambursare, răsfoiesc facturi, compară semnături și ștampile. Un teatru birocratic perfect regizat. În timp ce marile circuite de fraudă se desfășoară prin firme atent protejate, cu rotație de administratori și cu contabilitate creativă.
Resursa umană este consumată unde riscul politic este minim. Acolo unde controlul nu deranjează pe nimeni influent.
Concluzia incomodă
România nu pierde 34% din TVA pentru că nu știe ce să facă. România pierde 34% pentru că soluțiile simple afectează interese complicate.
Taxarea inversă extinsă nu este o utopie fiscală. Este un mecanism tehnic folosit deja în diverse state europene pentru sectoare vulnerabile. La noi, devine subiect de dezbatere eternă, comisie după comisie, strategie după strategie.
Robinetul rămâne deschis.
Nu pentru că nu există cheie. Ci pentru că prea mulți se adapă din el.
