Între birocrație și sinecurism există o legătură organică, profundă, aproape simbiotică. Nu este o simplă coincidență administrativă, ci o relație structurală, fără de care întregul mecanism ar intra în colaps. Birocrația excesivă nu este un accident al sistemului, ci una dintre funcțiile sale esențiale.
Încercarea de a beneficia de un drept recunoscut prin lege, dar condiționat de avizele autorităților publice – primării, consilii județene, instituții deconcentrate sau structuri locale – devine, de cele mai multe ori, o experiență dezarmantă. Cetățeanul descoperă rapid că pășește într-un spațiu al ambiguității administrative, unde legalitatea nu garantează exercitarea efectivă a dreptului.
Dreptul există, este formulat clar în acte normative, dar între consacrarea juridică și aplicarea concretă se interpune un labirint de norme secundare, proceduri stufoase, cutume informale, interpretări arbitrare și, nu de puține ori, incompetență sau indiferență instituțională. Acest ansamblu funcționează ca un mecanism de descurajare sistematică, transformând dreptul într-o promisiune teoretică.
Exemplele sunt numeroase și revelatoare: obținerea unei autorizații de construire sau de reparații, a unui certificat de handicap, a unei scutiri de impozit, a unei facilități la energie, decontarea carburantului pentru persoane cu dizabilități, acordarea unui abonament de parcare, eliberarea documentelor de identitate, gratuitatea la transportul public pentru pensionari sau persoane cu dizabilități, ori accesarea fondurilor nerambursabile pentru reparații de locuințe, sisteme fotovoltaice sau proteze medicale. Toate aceste drepturi presupun, în practică, un traseu administrativ disproporționat față de beneficiul acordat.
Întrebarea legitimă este câte instituții sunt mobilizate pentru a „asigura” aceste drepturi și cu ce costuri. Câți funcționari sunt implicați, care este anvelopa salarială aferentă, câte documente trebuie întocmite, câte drumuri efectuate, câte formulare completate și câte avize obținute. Mai ales, cât timp este irosit pentru accesarea unui drept care, în mod normal, ar trebui să fie exercitat simplu și previzibil.
În mod paradoxal, toate aceste proceduri ar putea fi radical simplificate în contextul tehnologic actual. Digitalizarea, interoperabilitatea bazelor de date și automatizarea deciziilor administrative ar reduce drastic costurile și ar elimina umilința procedurală. Totuși, rezistența la schimbare este evidentă. Nu din imposibilitate tehnică, ci din lipsă de voință instituțională.
Simplificarea reală ar însemna dispariția a mii de posturi și funcții construite exclusiv pe circulația hârtiilor și pe producerea de avize. În multe cazuri, pentru aprobarea unui drept modest, în valoare de câteva sute de lei, sunt implicate patru sau cinci instituții, cu personal remunerat la niveluri salariale ridicate. Costurile administrative ajung astfel să depășească semnificativ valoarea prestației acordate beneficiarului.
Aceasta nu mai este administrare publică în sensul ei legitim, ci o formă de autoconservare birocratică. Un sistem care își justifică existența nu prin eficiență și serviciu public, ci prin complexitate, opacitate și consum inutil de resurse.
În aceste condiții, birocrația nu mai apare ca un instrument al ordinii administrative, ci ca un simptom al unei crize profunde de raționalitate instituțională și de respect față de cetățean.
