Omul contemporan trăiește cu impresia că sensul vieții se află undeva între o rată la bancă, un concediu exotic și un telefon mai inteligent decât proprietarul său. Aleargă zilnic cu o hărnicie demnă de furnici, dar fără noblețea lor: furnica știe de ce muncește; omul modern doar execută. A uitat, între două ședințe inutile și trei notificări irelevante, să se mai întrebe pentru ce.
Viața a fost redusă la hardware. La carcasă, procesor, memorie externă. Softul existenței – conștiința, valorile, sensul – a devenit un program opțional, adesea neinstalat, uneori șters definitiv de un update social numit „succes”.
Societatea ne învață de mici că trebuie „să ajungem cineva”. Dar nu ne spune niciodată cine și nici de ce. A ajunge „cineva” înseamnă, în limbajul epocii, a avea: bani, poziție, vizibilitate. A fi, însă, e o ocupație riscantă – presupune introspecție, asumare, singurătate. Mult prea costisitoare pentru o lume care preferă confortul superficial al aparenței.
Astfel, omul aleargă. Aleargă după bani pe care nu apucă să-i trăiască, după relații pe care nu le mai simte, după validări virtuale care dispar mai repede decât apar. Fericirea devine o promoție cu termen limitat, iar sensul vieții – o aplicație incompatibilă cu sistemul de operare al societății de consum.
Ironia supremă este că această cursă nebună nu produce împlinire, ci oboseală existențială. Omul ajunge să aibă totul și să nu mai simtă nimic. Este informat, dar nu înțelept; conectat, dar profund singur; ocupat, dar gol. Trăiește mult, dar prost. Exact ca un computer performant pe care rulează doar reclame.
Marile filozofii ale lumii ne-au avertizat discret, dar noi am preferat să dăm „skip intro”. Stoicii vorbeau despre măsură, creștinii despre sens, existențialiștii despre responsabilitate. Prea lent, prea complicat. Mai ușor de urmărit un influencer care explică fericirea în 30 de secunde și trei lozinci motivaționale.
Adevărul, incomod și nepopular, este acesta: lucrurile materiale nu sunt dușmanul vieții, dar devin tirani atunci când le predăm comanda. Ele ar trebui să fie unelte, nu zei. Mijloace, nu scopuri. Când scopul vieții devine acumularea, iar nu devenirea, omul se transformă într-un contabil al propriei existențe – ține evidența, dar pierde sensul.
Softul existenței nu se instalează automat. El cere timp, tăcere, reflecție și curaj. Curajul de a nu semăna cu toți ceilalți. Curajul de a spune „ajunge”. Curajul de a trăi cu sens, nu doar cu succes.
Poate că sensul vieții nu e ceva ce găsim la capătul drumului, ci ceva ce construim în mers, încetinind. Oprindu-ne. Privind înăuntru. Pentru că, în cele din urmă, nu ne va întreba nimeni cât am avut, ci cât am fost.
Iar o viață fără soft – oricât de strălucitor ar fi hardware-ul – rămâne, inevitabil, un sistem care rulează… în gol.
