Cum au fost capturate primăriile și transformate în fabrici de voturi
Când eram copil, primăria comunei mele funcționa într-o clădire care semăna mai degrabă cu o casă de locuit decât cu o instituție. Deservea trei sate, peste 5.000 de locuitori și mai bine de 2.000 de gospodării. Opt oameni, cu tot cu primar. Opt. Și, culmea, funcționa.
Funcționarii erau mai mult pe teren decât la birou. După prânz, primăria era aproape goală, nu din lene, ci din eficiență. Autorizațiile se eliberau fără pelerinaje administrative, adeverințele fără ritualuri inițiatice. Nu existau cozi, nu existau nervi, nu existau dosare.
Astăzi, aceeași primărie – rămasă cu vreo 3.000 de locuitori – are 25–30 de angajați, servicii, compartimente, birouri, consilieri locali, viceprimar, secretar și, probabil, o rezervă strategică de ștampile. Paradoxal, comunitatea s-a micșorat, administrația s-a umflat. Un fenomen medical cunoscut: elefantiazis bugetar cu bază electorală.
Ni se spune că lumea s-a complicat, că legislația e mai stufoasă, că „Europa cere”. În realitate, Europa cere administrație eficientă, nu armate de funcționari care mimează munca. Viața socială a satelor s-a simplificat brutal: mai puțini oameni, mai puține gospodării, mai puțină activitate economică. Doar aparatul administrativ crește, hrănit din bani publici și promisiuni politice.
Explicația e simplă: primăriile au fost capturate politic. Nu mai sunt instituții publice, ci agenții locale de fidelizare electorală. Primarul nu mai administrează comunitatea, ci o rețea de dependență: angajări contra voturi, salarii contra loialitate, posturi contra tăcere. În acest scenariu stupid, competența este un detaliu exotic, bun cel mult pentru CV-uri inutile. Cine are nevoie de competență?
Salariile au crescut accelerat, fără legătură cu performanța. Un funcționar dintr-o comună câștigă cât unul din ANAF, deși diferența de complexitate profesională este cam aceea dintre o prășitoare și un reactor nuclear. Dar votul contează mai mult decât competența, iar primăria e un instrument politic, nu administrativ.
În marile orașe, tabloul devine și mai grotesc. Primăriile sunt sufocate de funcționari, birocrația a atins cote patologice, iar nervii cetățenilor sunt tratați ca resursă regenerabilă. Cheltuielile de personal înghit bugete întregi, investițiile rămân pe hârtie, iar multe primării sunt, în realitate, falimentare. Dar sunt menținute artificial în viață, pentru că sunt prea valoroase ca fabrici de voturi sau locuri de muncă pentru clientela politică pentru a fi reformate.
Și totuși, trăim în „era digitalizării”. Statul cheltuie sume uriașe pe softuri, platforme, programe informatice menite, teoretic, să reducă birocrația și numărul de personal. În practică, în primării, aceste programe nu reduc nimic. Din contră, cresc numărul de angajați. Nu din necesitate administrativă, ci ca efect direct al nepotismului și clientelismului politic. Pentru fiecare soft nou apare un „responsabil de aplicație”, un „operator date”, un „referent digital”, un „consilier IT”, toți angajați pe criterii de loialitate, de rudenie, de interese și obediență, nu de competență. Digitalizarea nu elimină posturi, ci le multiplică.
Așa am ajuns în punctul absurd în care statul plătește de două ori pentru aceeași ineficiență: o dată pentru softuri și programe care ar trebui să simplifice munca și a doua oară pentru salariile celor care nu le folosesc sau nu știu să le folosească. Birocrația rămâne, personalul crește, costurile explodează, rezultatele lipsesc.
Iar peste toate tronează simbolul suprem al administrației românești: dosarul cu șină. Deși statul are documentele, bazele de date, evidențele digitale, tot cetățeanul este pus să le aducă. Copii după acte emise de stat, precum cărțile de identitate, emise de structuri din subordinea primăriilor, hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe și comunicate primăriilor, toate cerute pe hârtie cetățeanului, îndosariate, ștampilate. Nu pentru că legea o cere, ci pentru că incompetența, generată de nepotism și clientelism, o impune. Si toate se fac pe nervii și timpul contribuabilului.
În acest scenariu stupid, Statul nu caută, nu verifică, nu comunică intern. Nu analizează, nu calculează eficiența și nu urmărește interesul cetățeanului. Statul cere. Cetățeanul aleargă. Funcționarul ștampilează. Primarul numără voturile, fără ca cineva să cuantifica costurile funcționarii acestui mecanism absurd.
Așa funcționează Republica dosarului cu șină: un stat mare pentru cetățeni mici, o administrație supradimensionată pentru comunități depopulate, o digitalizare care produce hârtii și o birocrație care produce voturi, cu cheltuieli uriașe, decontate din banii cetățenilor umiliți.
Și, desigur, totul sub aceeași mărotă: „pentru binele cetățeanului”.
