Nu contest dreptul nimănui de a crede în ce divinitate dorește. Credința este o chestiune intimă, personală, și, în forma ei autentică, poate fi un exercițiu de luciditate morală. Problema apare atunci când credința încetează să mai fie un act interior și devine un produs de masă, ritualizat, standardizat și exploatat comercial, destinat celor care au fost privați sistematic de educație.
Între a crede rațional într-o divinitate și a te lăsa sedus de superstiții ambalate religios nu e o diferență de opinie, ci una de igienă intelectuală. Nimeni nu-ți poate contesta dreptul de a fi naiv. Dar istoria arată că naivitatea organizată devine rapid o resursă politică și economică.
Ortodoxia și refuzul modernității
Ortodoxia, în forma ei instituțională, pare a fi confesiunea care a pierdut definitiv dialogul cu timpul. Rămasă prizonieră unui model medieval de raportare la lume, ea continuă să funcționeze ca într-o epocă a analfabetismului generalizat, când adevărul nu era accesibil direct, ci doar prin intermediul clerului.
Problema majoră nu este lipsa accesului la textul sacru, ci cultul formei în dauna fondului. Ritualul a înlocuit etica, obiceiul a substituit conștiința, iar calendarul sărbătorilor a devenit mai important decât comportamentul zilnic. Credinciosului i se transmite un mesaj simplificat până la caricatură: nu contează ce faci, ci ce respecți; nu cum trăiești, ci ce bifezi simbolic.
Immanuel Kant avertiza limpede că „religia care nu se întemeiază pe moralitate este o superstiție”. Exact acest tip de superstiție a ajuns să domine spațiul public.
Boboteaza și metafizica bidonului de plastic
Boboteaza, ca simbol al botezului lui Isus, este perfect legitimă în plan teologic. Problema apare când acest eveniment este deturnat pentru a justifica credința că un om poate „sfinți” materia, că apa își schimbă natura printr-un ritual mecanic și că mântuirea poate fi distribuită la litru.
Ideea de „apă sfințită” este absurdă atât din perspectivă spirituală, cât și logică. Dacă harul divin ar putea fi transmis printr-un lichid tratat ritualic, atunci Dumnezeu ar putea fi redus la un procedeu tehnic, iar mântuirea ar deveni o chestiune de dozaj.
Spinoza observa că „miracolele nu sunt decât expresia ignoranței noastre față de cauzele naturale”. Spectacolul anual al sfințirii apei este, de fapt, un barometru social al ignoranței, mascat sub solemnitate și legitimat de autoritate religioasă.
De la ritual la vot
Religia astfel practicată nu este doar o problemă spirituală, ci una civică. Mecanismul manipulării religioase este identic cu cel politic: se vând iluzii, se oferă alinare simbolică, dar nu se cere niciun efort real de schimbare. Apa „sfințită” și promisiunile electorale funcționează după același principiu: nu rezolvă nimic, dar creează iluzia participării.
Nu e o coincidență că societățile dominate de superstiție religioasă sunt vulnerabile la populism. O populație obișnuită să creadă că materia poate fi transformată prin incantații va accepta ușor ideea că realitatea economică sau morală poate fi schimbată prin sloganuri.
Concluzie
O societate care confundă credința cu ritualul și spiritualitatea cu spectacolul este o societate pregătită să fie manipulată. Nu Dumnezeu are nevoie de apă „sfințită”, ci instituțiile care trăiesc din exploatarea ignoranței.
Iar acolo unde prostia este tratată cu respect ceremonial, manipularea devine politică publică.
