Am fost prea ocupat cu viața — sau, mai precis, cu surogatul ei: profesia, funcția, utilitatea, această formă respectabilă de rătăcire care ne ține permanent ocupați ca să nu avem timp să ne întrebăm dacă trăim sau doar funcționăm. Am acceptat ritmul impus, am interiorizat cutumele, am alergat disciplinat într-o direcție care părea necesară și s-a dovedit sterilă. Am bifat ani fără să-i locuiesc. Și, fără dramă, fără tragedii vizibile, am ratat esențialul.
Astăzi, când timpul nu mă mai hărțuiește, ci mă privește de la distanță, cu o ironie calmă, încerc să reînvăț viața. Nu cu exaltare, ci cu luciditatea celui care știe că recuperarea nu anulează pierderea. Ca un copil întârziat, care învață să meargă nu din bucurie, ci din teama de a rămâne definitiv imobil. Fiecare pas e o tentativă de salvare și, în același timp, o confirmare a eșecului anterior.
Îmi cer iertare dacă, în acest exercițiu de supraviețuire interioară, voi deveni inevitabil egoist și din ecuație vor lipsi unele personaje. Nu e o formă de dispreț, ci o limită a comunicării. Nivelul percepției nu este egal. Nu poți împărtăși ceea ce nu este azimut pentru toți. Nu poți explica tăcerea celor care trăiesc doar din zgomot și nici mirarea celor care au făcut din utilitate o religie.
Vedem diferit aceleași lucruri, simțim diferit aceleași sentimente, reacționăm diferit la aceiași stimuli. Pentru unii, extazul este spectacol; pentru alții, o absență. Fiecare își percepe lumea printr-un filtru care nu se negociază. De aceea, întâlnirea autentică dintre oameni este rară, aproape suspectă. Ne atingem viețile fără să ne intersectăm destinele.
Încerc, așadar, să dau Cezarului ce-i aparține — convențiile, politețea, aparențele — și să-mi recuperez, târziu, ceea ce mi-am refuzat sistematic: dreptul la inutil, la mirare, la singurătatea fertilă. Nu pentru fericire, ci pentru adevăr. Cât timp mai sunt valid, funcțional, acceptat biologic de lume, și cât timp mai pot percepe splendoarea fragilă a vieții, această eroare magnifică, tolerată temporar.
Viața nu se recuperează. Se constată.
Timpul nu ne aparține nici atunci când pare generos.
Pentru orice plan, orice scenariu, orice speranță atent construită, mai este nevoie de ceva ce nu intră în calculele noastre: timpul pe care îl deține doar Dumnezeu.
Noi facem schițe. El decide dacă există hârtie.
Noi alergăm. El oprește ceasul.
Iar când credem că am înțeles sensul, ni se retrage dreptul la explicații.
De aceea trăiesc acum fără proiecte grandioase și fără promisiuni.
Doar cu luciditatea celui care a aflat, prea târziu, că viața nu este un drept — ci o amânare.
Și, din când în când, cu un zâmbet ușor vinovat: semn că n-am devenit încă definitiv înțelept. Sau, mai grav, definitiv serios.
