Împărtășesc total opinia lui Claudiu Năsui. Ilie Bolojan nu este reformatorul sistemului, ci produsul lui.
Iar ceea ce se prezintă astăzi drept „reformă fiscal-bugetară” este, în realitate, o operațiune clasică de conservare a puterii, ambalată în limbaj tehnocratic și moralizator.
Bolojan are pedigree de om al sistemului. Ani la rând a patronat și administrat mecanisme de atribuire clientelară a banilor publici, în care resursele nu urmau criterii de eficiență sau necesitate socială, ci fidelități politice, relații de partid și interese de grup. A fost parte integrantă a acestui mecanism, nu un adversar al lui.
De aceea, ideea că tocmai el ar distruge sistemul clientelar care generează structural deficitul bugetar este o iluzie întreținută mediatic și înghițită cu naivitate.
Adevărata reformă ar fi presupus lovirea exact în aceste noduri de putere: sinecurile din companiile de stat, conducerile politizate ale agențiilor, contractele publice umflate, programul Anghel Saligny ca instrument electoral, investițiile inutile în stadioane, săli de sport și „proiecte de vitrină”, pensiile speciale, reangajările obscene ale „specialiștilor” pensionați, bugetarii de lux și clientela contractuală cu salarii negociate fără limite și fără performanță.
Dar de toate acestea nu s-a atins.
Sub pretextul existenței unor contracte „beton” și al unei legislații care „nu permite”, robinetul cheltuielilor controlate politic a rămas deschis. Statul nu a fost pus la dietă; doar contribuabilul a fost flămânzit.
În schimb, corecția deficitului bugetar s-a făcut exclusiv prin creșterea poverii fiscale: taxe mai mari, impozite mai apăsătoare, presiune suplimentară pe firmele mici și mijlocii și pe populația activă. Adică exact pe cei care nu au protecție politică, nu negociază contracte cu statul și nu beneficiază de privilegii.
Aceasta nu este reformă.
Este transfer de costuri. Statul nu se reformează pe sine, ci își externalizează eșecul către cetățeni.
Bolojan s-a dovedit astfel un manipulator eficient, nu un reformator.
În numele „reformei administrative” și al „responsabilității bugetare”, a impus populației un discurs al „solidarității”. Dar această solidaritate este una falsă, perversă, unilaterală. Nu este un efort comun, ci o jefuire fiscală mascată moral.
Cei care au creat deficitul sunt protejați.
Cei care trăiesc din bugetul public fără performanță sunt cruțați.
Cei care sug din contractele statului rămân intangibili.
Iar nota de plată este achitată de economie, de populație, de micii antreprenori.
Cu alte cuvinte, asistăm la o haiducie fanariotă modernă:
se ia de la cei mulți și vulnerabili pentru a se păstra privilegiile celor puțini și conectați.
Cine a crezut că Ilie Bolojan va reforma sistemul clientelar a ignorat un adevăr elementar al politicii reale: nimeni nu distruge mecanismul care i-a construit cariera și i-a garantat ascensiunea.
Concluzie (sentință morală)
O „reformă” care nu atinge privilegiul, ci doar sărăcește populația, nu este reformă, ci impostură.
Iar un stat care își salvează clientela sacrificându-și cetățenii nu se reformează – se degradează moral, definitiv
