În România, moartea unui politician nu este un fapt biologic. Este un eveniment de propagandă. Un spectacol coregrafiat, cu fețe grave, voci tremurate și un cor de ipocriți care descoperă, subit, „valorile” celui dispărut. Dacă ar fi să credem discursurile oficiale, țara ar fi fost, până ieri, susținută pe umerii săi morali. Noroc că a existat el. Ghinion că a murit.
Când moare un sinecurist cu funcții grele — parlamentar, judecător constituțional, demnitar ori lider de partid — bocetul devine obligatoriu. Nu prin lege, ci prin presiune morală. Ești invitat să plângi la comandă. Dacă nu o faci, ești „lipsit de omenie”. Dacă îndrăznești să gândești, ești „radical”. Dacă întrebi ce a lăsat în urmă, ești „toxic”. Așa funcționează manipularea emoțională: emoția ia locul rațiunii, iar lacrima devine argument.
Funcția, în România, este dovada supremă a meritului. Ai fost ceva? Atunci ai fost valoros. Ce ai făcut concret este irelevant. Ce decizii ai luat, ce nedreptăți ai girat, ce compromisuri ai semnat — detalii. Moartea spală tot. Dintr-un traseist mediocru, se fabrică instantaneu un „om de stat”. Dintr-un obedient de partid, un „garant al democrației”. Dintr-un beneficiar de privilegii, un „slujitor al poporului”. Fabrica de sfinți civici lucrează non-stop.
Între timp, România reală moare pe tăcute. Fără transmisiuni în direct. Fără coroane. Fără epitete. Mor oameni care chiar au produs ceva: profesori care au educat fără să fie miniștri, medici care au salvat vieți fără să fie consilieri, ingineri care au construit fără să fi fost membri în comisii, specialiști pe umărul cărora se sprijină industria și economia. Ei mor anonim, pentru că nu sunt utili narativului. Nu servesc mitologia puterii. Nu au partid.
Aici stă marea ticăloșie: nu doar că impostura este promovată, dar valoarea autentică este sistematic umilită prin ignorare. Spațiul public românesc nu e neutru; e o scenă regizată. Reflectoarele bat exclusiv pe cei care au trăit din funcții, nu din competență. Iar publicul e chemat să aplaude și să lăcrimeze la semnal.
Bocetul oficial este o rămășiță autocrată. În dictaturi, poporul plânge liderul. În democrații mimate, poporul plânge aparatul. Diferența e doar de decor. În ambele cazuri, emoția este folosită ca instrument de supunere. Plângi, deci aparții. Nu plângi, deci ești suspect.
Cea mai mare impostură este confiscarea moralei. Politicianul nu doar că greșește, fură sau eșuează — el cere, la final, și admirație. Cere tăcere critică. Cere recunoștință. Iar dacă moare, cere doliu simbolic. Nu contează că a trăit din pensii speciale, că a validat nedreptăți, că a girat un sistem inechitabil. Contează că „a fost cineva”.
Refuzul bocetului nu este cruzime. Este igienă intelectuală. Este refuzul de a confunda compasiunea umană cu prostia civică. Poți regreta moartea unui om fără să plângi cariera unui impostor. Poți respecta viața fără să venerezi funcția.
România nu intră în doliu când moare un membru al nomenclaturii. România este în doliu de 35 de ani pentru că impostura a devenit politică de stat, iar mediocritatea — virtute oficială. Fiecare sinecurist jelit public este o palmă pe obrazul milioanelor de oameni onești care au murit fără aplauze.
Adevărata tragedie nu este că mai moare un profitor al sistemului. Tragedia este că, de fiecare dată, suntem chemați să-l plângem ca pe o valoare. Iar atâta timp cât bocetul ține loc de gândire, iar funcția ține loc de merit, România va rămâne o republică a imposturii, cu lacrimi la comandă și conștiințe închiriate.
Dacă acceptăm acest mecanism fără să crâcnim, următorul pas este perfect previzibil. În curând, politicienii ne vor cere, cu aceeași gravitate oficială, să comemorăm moartea lui Marx și Lenin, ca „părinți ai justiției sociale”, și să vărsăm lacrimi sincere pentru drumul lor „vizionar”. Nu ar fi de mirare să fim invitați, în numele progresului și al valorilor moderne, să-l plângem și pe Dracu — o figură nedreptățită istoric, probabil — în timp ce comemorarea morții lui Isus va fi considerată desuetă, retrogradă sau ofensatoare pentru sensibilitatea nomenclaturii ideologice.
Așa arată lumea în care impostura devine normă, iar sacralitatea este confiscată de putere: falsii profeți primesc coroane, iar valorile autentice sunt scoase din calendar. Când politica ajunge să decidă pe cine avem voie să plângem și pe cine trebuie să uităm, nu mai vorbim despre compasiune, ci despre o liturghie a minciunii, oficiată zilnic în spațiul public românesc.
