Există în fibra societăților un filon nevăzut, o substanță ideologică ce acționează ca un narcotic: resemnarea. Nu țipă, nu protestează, nu aruncă în aer instituții, ci lucrează în adânc, exact ca igrasia care erodează fundații. Comunismul, acest experiment social ambalat în lozinci de o poezie mai proastă decât o compunere de clasa a treia, a fost construit temeinic pe resemnare. Ea a fost argila din care s-a modelat „omul de tip nou” – un individ spălat de spirit critic, vaccinat împotriva reacției, dar paradoxal receptiv la orice formă de impostură.
Comunismul și triumful resemnării active
Resemnarea comunistă nu era una mistică, a omului care acceptă destinul cosmic. Nu. Ea era o resemnare organizată, programatică, dirijată de partid cu aceeași migală cu care dirijezi o orchestră de elevi neatenți. Se lua individul, se scotea din el tot ce era spontan și întrebător, și se înlocuia cu reflexul disciplinat: „Lasă, tovarășe, nu te pune cu sistemul.”
Rezultatul?
Un popor antrenat să creadă că orice abuz se justifică printr-un viitor luminos, care nu venea niciodată. Ca o șantierizare eternă: azi turnăm fundația, mâine turnăm speranța, poimâine turnăm vinovăția în cei care întreabă.
Nicăieri resemnarea n-a produs mai multă șmecherie decât în comunism. Pentru că, atunci când omul nu poate protesta, învață să ocolească. Când nu poate avea demnitate, învață să se descurce. Când nu poate spune „nu”, spune „vedem noi”.
Și astfel ia naștere geniul „combinației”, al „cunosc pe cineva”, al „am o soluție” – adică exact anticamera corupției generalizate.
Capitalismul – exact opusul resemnării
Capitalismul, în forma lui reală, nu cea de Dâmbovița, se hrănește cu opusul resemnării: critica și opoziția la șmecherie. Economia liberă funcționează pentru că cetățeanul are reflexul de a spune:
– Nu sunt de acord.
– De ce plătesc pentru incompetență?
– De ce îmi bagi pe gât un impostor?
– Cine răspunde?
Acolo unde există acest tipar mental, piața respiră. Pentru că omul, chiar dacă nu e filosof sau economist, știe o lecție simplă: dacă nu întrebi, dacă nu reclami, dacă nu controlezi, cineva te fură.
Problema nu este că societățile capitaliste nu au proști. Au, pentru că procentul de retarzi este constant în lume, ca procentul de apă în pepene. Problema este ce face sistemul cu ei: în capitalism îi plasează natural la margine; în comunism îi ridică la rang de model, le oferă catedre, funcții, privilegii și-i pune să dea lecții despre morală.
Omul de tip nou – prototipul retardatului obedient
Comunismul a vrut să creeze un „om de tip nou”. Și l-a creat. Dar nu era omul lucid, responsabil, conștient de libertate și demnitate. Era fix opusul: omul resemnat, docil, incapabil să se opună, ușor de manipulat prin circ, pâine raționalizată și demagogie.
Patriotismul devenise o pastă, un drog identitar folosit pentru a masca frica. „Libertatea” era un concept livrat în doze controlate, folosit doar ca să arate ce frumos ni-l refuză ei. Națiunea era o abstracție mobilizatoare, exact bună să ascundă lipsa de hârtie igienică.
Omul de tip nou nu avea voință, dar avea ritualuri:
– se înghesuia disciplinat la cozi;
– aplauda mecanic;
– credea că „nu are rost să te pui cu statul”;
– și între două momente de resemnare, mai strecura o combinație, un „ceva pe sub mână”, un șușotit cu cine trebuie.
Un retardat civico-moral perfect funcțional în dictatură.
Ce rămâne după? Exact ce vedem azi.
Problema fundamentală a țărilor postcomuniste nu este tranziția economică – aceea se face cu bani, legislație și timp. Problema este tranziția mentală. Cum să treci de la resemnare la responsabilitate civică? De la obediență la vigilență? De la „lasă, nu are rost” la „ba are, și o să te dau în judecată”?
România, ca multe alte țări ex-dictatoriale, a rămas prinsă la jumătate:
– prea capitalistă ca să mai suporte comunismul,
– prea comunistă ca să funcționeze capitalismul.
Din acest amestec iese ceea ce vedem zilnic: impostorii prosperă pentru că resemnații tac. Șmecherii prind putere pentru că oamenii nu întreabă. Iar în loc de evoluție avem o combinatorică națională, o economie morală construită pe trei verbe: a ciupi, a fenta, a te descurca.
Concluzie: resemnarea nu e doar o atitudine – este o formă de sclavie modernă
Resemnarea este combustibilul dictaturilor, anesteticul societăților bolnave și sursa principală a șmecheriei elevate la rang de virtute. Ea transformă individul în spectator, poporul în turmă și statul într-o rețea mafiotă.
Capitalismul real începe exact din clipa în care omul renunță la resemnare și spune: „Nu accept prostia, impostura, iar șmecheria nu este o virtute, ci o rușine.”
În rest, ne putem declara liberi cât vrem.
Cât timp suntem resemnați, suntem doar liberi să fim furați.
v
