Am pretenția că am discernământ. Nu pentru că aș fi vreun profet geopolitic sau vreun Nostradamus cu diplomă, ci pentru că mă uit atent la lume și nu-mi bat joc de neuronii care încă mai funcționează. Iar ce se întâmplă azi nu seamănă nici cu șahul, nici cu rebusul, nici cu cimilitura spartană, nici cu lego-ul copilăriei. E mai degrabă o combinație între Caragiale, Kafka și Ministerul Adevărului de la Orwell. Și toate la un loc, jucate prost.
Donald Trump impune acum o „pace” cu care nici rușii nu visau să adoarmă seara. O pace cu efect de pastilă miraculoasă: liniște instantanee, dar cu efecte adverse catastrofale. Ucraina pierde teritorii, Rusia câștigă prestigiu, Europa înghite în sec, iar America se pune în fundul Jeep-ului prezidențial, mulțumită că a rezolvat conflictul „în două telefonuri”.
Doar că aici e paradoxul: ucrainenii n-ar fi ripostat nici trei luni fără sprijin american. Fără rachetele americane, fără muniția americană, fără sistemele anti-aeriene americane. Erau, practic, un boxeur de categorie ușoară trimis în ring cu un urs siberian beat, dar odios de puternic. SUA le-au dat mănușile și arbitrajul. Apoi, același arbitru intră în ring, strânge mâna ursului și spune: „Gata, închidem lupta, ursul câștigă. Pace!”.
E firesc să te întrebi: cum să piardă Occidentul în fața Rusiei exact în momentul în care Rusia e mai praf ca oricând? Economia rusă e o improvizație cu bandă adezivă. Rafinăriile ard, fabricile de armament sunt bubuite la două săptămâni, mobilizarea produce mai mulți fugari decât soldați, iar rubla e un fel de jeton de cazinou. Și totuși, rușii ies „învingători”. Nu prin forță, ci printr-o semnătură americană. Printr-un decret politic, nu prin front.
E ceva foarte ciudat. Neverosimil chiar. De parcă un om s-ar îneca la mal, apoi cineva ar pune o medalie de aur pe cadavru, declarându-l campion la natație.
De ce e ciudat? Pentru că nu e logic. Nu e natural. E o construcție.
Trump vrea să intre în istorie ca omul care a „oprit războiul”. Nu contează cum, nu contează cu ce preț, nu contează pe cine strivește în proces. Important e să apară în manuale, să aibă momentul lui de erou de film prost. Putin, la rândul lui, vrea absolut orice să poată vinde poporului drept „victorie”. Cei doi sunt în simbioză politică. Unul are nevoie să pară salvator; celălalt are nevoie să nu pară învins. Iar Ucraina devine terenul lor de marketing.
Și ce e mai grav?
Narativul oficial peste 20 de ani va fi: „Ucraina a fost înfrântă de Rusia, iar SUA și NATO au fost obligate să accepte.”
Nu vorbim de realitate; vorbim de puterea de a scrie realitatea.
Așa cum în manualele sovietice Lenin învingea capitalismul mondial cu o lanternă și un caiet, așa va scrie și noua istorie: Trump și Putin au făcut pace; restul au asistat.
Și asta schimbă fundamental raportul de putere în lume.
Rusia, chiar decăzută economic, va simți că a prins Dumnezeu de picior.
Va spune: „Dacă am câștigat în halul ăsta, când eram la pământ… ce-am putea face când ne revenim?”
Așa se nasc agresiunile. Așa se naște tupeul milităresc. Așa se nasc anexările care nu se mai opresc. Dacă agresorul e premiat, agresorul își pune pofta pe masă.
Europa?
Europa a intrat în acest conflict înghițind găluștele americane și crezând că e o misiune morală. A fost. Dar Europa a ieșit acum cu nota de plată și fără scut. Dacă mâine Rusia împinge frontul cu încă 50 km, tot Trump va spune: „Nu e problema noastră.”
Și atunci, cine mai garantează securitatea Europei?
Cine e atât de naiv să creadă că Germania, Franța sau Italia s-ar transforma peste noapte în coloși militari? Ei abia sunt colosali în declarații.
Ucraina?
Ucraina e, în acest context, victima perfectă.
• Prea mică să conteze pe termen lung.
• Prea mare ca să poată fi ignorată.
• Prea curajoasă ca să fie lăsată să câștige.
• Prea periculoasă ca exemplu pentru alții.
Căci, să nu uităm: dacă Ucraina câștiga, Rusia pierdea nu doar teritorii, ci mitologia imperială. Pierdea imaginea. Pierdea viitoarele anexări. Pierdea frica pe care o produce în regiune. Iar un dictator fără frică inspirată în exterior e un dictator fără putere în interior.
Opinia mea?
Nu e pace. E o falsificare a păcii.
Nu e un tratat. E un abandon.
Nu e diplomație. E tranzacție.
Nu e geopolitică. E auto-promovare.
Nu e finalul războiului. E începutul altor războaie.
Această „pace” nu oprește agresiunea rusă. O îmbărbătează.
Nu protejează Ucraina. O vulnerabilizează.
Nu întărește Occidentul. Îl vulnerabilizează moral.
Pentru că un Occident care abandonează principiile devine un Occident care va fi testat.
Și testul va veni.
Pentru că rușii nu se vor opri. Pentru că istoria arată că agresorii nu se satură niciodată. Iar acum, mai mult ca oricând, Moscova simte oportunitatea: Occidentul e obosit, America e în criză identitară, Europa e confuză, iar Ucraina e lăsată pe holurile spitalului geopolitic fără pansamente.
Da, e foarte ciudat.
Foarte, foarte ciudat.
Pentru că e împotriva oricărui instinct strategic, împotriva oricărei logici istorice, împotriva oricărei morale politice.
Și tocmai de aceea, e periculos.
