Politizarea administrației publice a devenit, în România, o boală cronică, întreținută cu grijă de toate partidele care s-au succedat la putere.
Legea, în loc să fie un instrument de ordine și predictibilitate, a fost „upgradată” cu o viclenie diabolică: astfel încât cel care o aplică are libertatea de a o aplica — sau nu — după bunul plac, interesul personal ori ordinul primit.
Aceeași faptă poate fi sancționată sau trecută sub tăcere, în deplină legalitate.
Așa s-a ajuns ca arbitrarul să devină politică de stat, iar legea, o unealtă de selecție în mâna celor care o manipulează.
Mai grav este că pentru funcționarul care o aplică arbitrar a fost eliminată aproape orice formă de răspundere. Sistemul a fost construit ca o cușcă cu ușa deschisă: cel care nu face nimic este la fel de bine plătit ca cel care muncește onest — uneori chiar mai bine.
Funcționarul care se „orientează” și aplică legea selectiv, pe criterii politice sau de interes, e premiat, promovat și decorat cu eticheta falsă a „profesionalismului”.
În schimb, cel care are curajul să-și facă datoria corect, să deranjeze „băieții deștepți” și să refuze compromisurile, devine suspect, izolat sau chiar eliminat din sistem.
Un exemplu grăitor este chiar șeful ANAF – simbolul carierei fără sincope, construită printr-o viață întreagă de non-combat, de „a nu deranja pe nimeni”.
În România, ascensiunea profesională nu se mai clădește pe competență, ci pe capacitatea de a tăcea la momentul potrivit și de a executa ordinele fără să clipești.
Demnitatea și curajul au fost înlocuite de servilism și oportunism.
De la stat captiv la stat capturat
Tot acest mecanism pervers nu este rezultatul întâmplării, ci produsul unei construcții atent orchestrate.
El a fost conceput și implementat de crima organizată, care, prin interfața politică, controlează administrația publică și, implicit, statul.
Avem de-a face cu o Camorra autohtonă, mai perfidă decât orice model italian — un amestec toxic între brutalitatea și cinismul mafiilor rusești și asiatice și rafinamentul organizatoric al mafiei italiene.
Nu mai e nevoie de violență explicită — loialitatea se cumpără prin funcții, tăcerea prin sinecuri, iar conștiințele prin avantaje mărunte.
Spre deosebire de mafia tradițională, care controla teritorii și piețe, această mafie modernă controlează instituțiile statului.
Ea decide cine este anchetat și cine scapă, cine câștigă licitații publice și cine este eliminat din joc.
Este o formă de dictatură economică mascată, în care politicienii sunt doar interfața vizibilă, iar adevărata putere aparține celor care finanțează campaniile și controlează fluxurile banilor publici.
Liderii – simple marionete corporatiste
Analizați cu atenție cine se află în spatele oricărui lider politic care ia decizii.
Veți descoperi coloși corporatiști care extrag profituri uriașe din contractele cu entități publice. Ei sunt adevărații „sponsori” ai stabilității politice.
Decuplați, de exemplu, pe Sorin Grindeanu de Umbrărescu, Erbașu și ceilalți beneficiari din zona Transporturilor — și veți vedea că Grindeanu devine un om lipsit de relevanță.
Cât timp aceste corporații îl susțin, liderul e puternic și extrem de vocal; când fluxul banilor se oprește (ori intervine falimentul sau insolvența), liderul devine irelevant.
Nu liderii dirijează sistemul, ci rețeaua economică din spatele lor — aceea care trăiește din banul public și din decizia politică.
Aceasta este adevărata definiție a statului capturat: un stat în care instituțiile nu mai servesc interesul public, ci protejează interesele private care le-au subjugat.
Într-un asemenea sistem, legea este doar decor, iar morala – un moft riscant.
Contrastul european
În țările Uniunii Europene, administrația publică funcționează pe un principiu fundamental: neutralitatea politică a funcționarului.
În Franța, Germania, Olanda sau Danemarca, funcționarului public îi este interzisă orice formă de implicare politică. Nu poate fi membru de partid, nu poate participa la campanii și, mai ales, nu poate fi recompensat pentru obediență.
Cariera lui depinde exclusiv de competență, experiență și rezultatele activității.
Acolo, legea nu este un instrument al arbitrariului, ci o garanție a corectitudinii. Faptele identice sunt tratate identic, iar abaterile de la lege se plătesc, indiferent de cine le comite.
Funcționarul care refuză să aplice legea sau o aplică preferențial își pierde locul de muncă și credibilitatea profesională.
În România, însă, legea a fost gândită ca un instrument de protecție pentru neputință.
Printr-o rafinată pervertire a principiilor, s-a creat un sistem în care răspunderea dispare, iar puterea discreționară crește.
Funcționarul obedient este scutit de orice risc, în timp ce cel vertical devine vulnerabil.
Astfel, administrația publică nu mai servește cetățeanul, ci pe cel care o controlează politic. Exact ca în sistemul rusesc, putinist, controlat de oligarhii ce administrează resursele statului, în favoarea liderilor politici.
Dilema funcționarului public român
Ani de zile am fost întrebat, sfătuit și chiar amenințat cu aceeași formulă cinică: „Ce câștigi dacă aplici legea? Nu vezi că oricum nu se întâmplă nimic, toți scapă în justiție și tu rămâi fraierul care se alege cu dușmani și cu probleme? Nu mai bine te faci că nu vezi? Ai familie, nu te gândești la ei? Nu știi că, câinele care latră nu primește cușcă?”
Aceasta este dilema funcționarului public român — o dilemă morală, dar și una de supraviețuire. Să fii corect în România a devenit un act de curaj, uneori chiar de sinucidere civică.
Într-un sistem care recompensează obediența și pedepsește integritatea, conștiința nu mai e o virtute, ci un handicap profesional.
Funcționarul onest trăiește permanent între două frici: frica de a nu-și trăda principiile și frica de a nu-și distruge viața dacă le respectă.
În timp ce impostorii și oportuniștii sunt promovați pentru docilitate, cei cinstiți sunt marginalizați, discreditați și transformați în exemple negative — ca să nu mai îndrăznească nimeni să le semene.
Adevărata tragedie nu e doar corupția din sistem, ci mecanismul care o normalizează.
Instituțiile statului nu mai funcționează pentru cetățean, ci pentru rețele de interese care s-au insinuat adânc în administrație.
Aceste rețele au un scop clar: să transforme fiecare decizie publică într-o oportunitate de câștig privat.
Astfel, statul a devenit un paravan sub care operează o simbioză perfectă între mafie și administrație.
Funcționarul cinstit, prins în acest mecanism, are doar două opțiuni: să se prefacă că nu vede — sau să rămână vertical și să plătească prețul.
Iar prețul e întotdeauna același: singurătate, marginalizare, tăcerea colegilor și ostilitatea celor „importanți”.
Dar chiar și așa, există oameni care aleg să nu abdice. Ei nu sunt eroi de presă, ci oameni obișnuiți care refuză să devină complici.
Ei poartă zilnic o povară invizibilă — aceea de a nu se murdări, deși lucrează în noroi.
Concluzie: moralitatea ca victimă colaterală
Atât timp cât legislația românească va continua să stimuleze non-combatul și incompetența, iar funcționarul obedient va fi protejat și promovat, România va rămâne captivă în cercul imoralității generalizate.
Când administrația devine instrumentul mafiei economice și al partidelor care o servesc, statul încetează să mai fie arbitru și devine complice.
Nu mai există dreptate, ci doar distribuție selectivă a privilegiilor.
Așa se naște falimentul — nu doar economic, ci moral și instituțional.
Iar un stat fără moralitate nu moare brusc, ci se stinge încet, sufocat de propria obediență.
În România, să respecți legea e un act de revoltă, iar să-ți păstrezi demnitatea e deja o formă de disidență.
