Un călugăr budist a fost întrebat, într-o seară liniștită, ce urmează după moarte. A răspuns fără să ezite, fără metafizică spectaculoasă, fără amenințări sau promisiuni: „Omul e ca o picătură de apă. În timpul vieții, se desprinde din oceanul conștiinței, zboară liberă, trăiește separat. Dar la moarte se întoarce. Se recontopește cu oceanul. Se dizolvă în marea conștiință.”
Răspunsul lui, deși aparent străin de limbajul tradițiilor iudeo-creștine, spune de fapt același lucru: moartea nu e o dispariție, ci o întoarcere.
O reîntoarcere în matcă. În sursa din care ai venit. În ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Conștiința Universală, alții simplu: Totul.
Viața ca zbor iluzoriu
Viața, așadar, e doar o pauză temporară de la întreg. O bucată de timp în care trăiești cu impresia că ești separat, individual, suveran.
Zburăm, fiecare în parte, cu traiectorii proprii: unii lin, alții haotic. Ne credem unici, indispensabili, centrați în noi înșine.
Dar nimeni nu zboară pentru totdeauna. Și nimeni nu rămâne neîntors. Oceanul ne așteaptă pe toți.
Adevărata întrebare nu este unde ne întoarcem, ci cu ce ne întoarcem.
Pentru că, deși suntem doar picături, avem libertatea – poate singura noastră libertate reală – de a alege ce fel de apă devenim în timpul călătoriei.
Moartea ca oglindă a vieții
Pentru unii, întoarcerea în ocean va însemna o regăsire. O îmbrățișare cu lumina, cu armonia, cu binele pe care l-au purtat în sine.
Pentru alții, va fi o confruntare brutală cu propriul gol, cu umbra, cu tot ceea ce au refuzat să devină.
Nu poți păcăli oceanul. Nu poți minți eternitatea.
Poți înșela oameni, te poți ascunde în spatele unui zâmbet sau al unei dogme, dar când picătura cade înapoi, adevărul ei iese la suprafață.
Responsabilitatea de a fi o picătură
Acesta este, poate, cel mai subtil dar și cel mai teribil adevăr: viața este un test tăcut, dar implacabil. Ea ne cere să alegem, clipă de clipă, ce fel de conținut ducem înapoi în matcă.
Putem trăi cu superficialitate, fugind de sens, ignorând adevărul, cultivând egoismul, ura sau indiferența. Sau putem trăi cu luciditate, cu compasiune, cu asumare.
Viața nu cere perfecțiune, dar cere autenticitate. Nu cere religie, dar cere responsabilitate.
Suntem liberi să fim limpezi sau tulburi. Dar nu și de consecințele limpezimii sau ale tulburării.
În loc de concluzie: moartea nu e un sfârșit, ci un verdict
A înțelege moartea nu înseamnă a o teme. Ci a înțelege sensul vieții.
Moartea e, poate, marea amintire: că n-am fost niciodată separați, doar rătăciți temporar.
Iar viața – această călătorie între cer și pământ – e șansa de a deveni conștienți că nu zburăm singuri.
Când picătura se întoarce, ea spune oceanului ce a fost.
