„Nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că m-a durut prea mult.”
M-am trezit într-o dimineață și am realizat că nu mă mai doare. Nu că totul ar fi bine – nu, lumea era tot acolo, cu haosul ei, cu nedreptățile ei, cu vocile acelea stridente care cer, care urlă, care mușcă. Dar eu nu mai tresăream. Nu mai simțeam. Doar tăcere. Și un soi de aer rece pe dinăuntru. Atunci am înțeles că m-am învățat cu indiferența.
N-a fost o alegere conștientă. N-am spus într-o zi: „Gata, de azi nu-mi mai pasă!”. A fost un proces lent, aproape invizibil. Ca atunci când îți amorțește o mână și nu-ți dai seama decât când încerci să strângi ceva și nu mai poți. Așa și cu sufletul: a tot dus, a tot încasat – până când, într-o zi, a spus: „Destul.”
Mi-am creat un refugiu în mine, ca o cameră cu pereți groși, fără ferestre. Nu mai las totul să ajungă la mine. Am învățat să zâmbesc fără să simt, să aprob fără să cred, să trec pe lângă suferință fără să mă mai opresc. Nu pentru că sunt rece. Nu pentru că nu-mi pasă. Ci pentru că mi-a păsat prea mult, prea mult timp, prea intens.
Ani de zile am simțit fiecare nedreptate ca pe o arsură personală. Mă durea să văd oameni tratați cu dispreț, să asist la eșecuri nemeritate, să fiu martorul unui absurd zilnic care strivea demnitatea celor simpli. Mă revoltam. Încercam să intervin. Plângeam, tăceam, răbufneam. Și-apoi, o luam de la capăt.
Dar nu poți trăi așa o viață întreagă. Obosești. Te epuizezi. Te dizolvi în empatie până când nu mai rămâne nimic din tine. Așa că, într-un gest de autoapărare, am început să cultiv indiferența. Ca pe o plantă de apartament: cu grijă, cu disciplină. Am crescut-o în ghiveciul durerii reprimate și al speranțelor eșuate. Și ea a crescut frumos. Robustă. Rezistentă la emoții.
Acum, lumea poate să ardă, și eu continui să-mi beau cafeaua. Cineva poate să-mi spună o poveste tristă, și eu clatin din cap, politicos, fără să simt acel nod în gât care altădată mă trăda. Cineva mă poate răni, și eu nu mai simt furie, ci doar un fel de tăcere înghețată. M-am transformat într-un spectator. Asta mi-a oferit indiferența: o lojă de unde pot privi viața fără să mai fiu rănit de ea.
Dacă n-aș fi învățat să experimentez indiferența, la presiunile psihice la care am fost supus, aș fi capotat de mult. N-o spun cu mândrie, ci cu luciditate. Ce se întâmplă în lumea din jur – mai ales în ultima vreme – are ceva dintr-o prăbușire lentă, generalizată. Trăim o epidemie a fricii, a confuziei, a agresiunii. Și toate acestea, dacă le lași să te invadeze zilnic, îți pot rupe mintea. Pot cauza depresie.
În acest context, indiferența este antidotul. Nu pentru că nu ești afectat, ci pentru că îți înconjori sufletul cu un șanț de apărare. Un soi de izolare emoțională, nu pentru a fugi de lume, ci pentru a nu muri de la ea. În acea liniște construită artificial, dar funcțională, găsești un echilibru fragil. O tăcere care nu e pace, dar e supraviețuire.
Pot merge mai departe tocmai pentru că plec de la logica prezentului absolut. Trăiesc în clipa de față. Nu mai sfâșii trecutul, nu mai implor viitorul. Nu depinde de mine ce a fost. Nu pot schimba ce este. Și, mai ales, nu controlez ce va fi. Destinul e un fluviu care nu curge după voința mea. Tot ce pot face e să-mi țin barca dreaptă în mijlocul valurilor.
Și totuși… Să nu se înțeleagă greșit.
Indiferența mea nu e absență de empatie. Nu e gol sufletesc. Nu e uitare de oameni. Din contră – tocmai pentru că simt, pentru că port în mine ecoul durerii altora, am fost nevoit să-mi pun o platoșă. Nu ca să nu mai simt, ci ca să nu mă destram.
Sunt empatie, dar una disciplinată. Învăț, zi de zi, să-mi controlez sentimentele. Să nu-mi răvășească sufletul. Să nu-mi transforme viața într-o rană deschisă.
Indiferența mea e, poate, o formă de igienă spirituală. O tăcere temporară. Un mecanism. O barieră de siguranță între inima mea și lumea care nu mai știe să bată.
Pentru că nu vreau să devin un om de piatră.
Vreau doar să rămân un om întreg.
