Nu urăsc. Nu mai am nici timpul, nici resursele interioare să urăsc.
Urletul urii îmi tulbură liniștea — iar liniștea, în anii mei de luciditate, a devenit hrană vitală.
Am învățat că nu e nevoie să strigi pentru a te apăra. Uneori, e suficient să pleci. Alteori, să taci.
Iar tăcerea mea nu e dispreț — e selecție. E o formă discretă de igienă morală.
Spunea Steinhardt că „nu e imoral să-ți fie greață de caracterul cuiva”. Îi dau dreptate. Dezgustul nu e păcat — e reacția sufletului în fața mizeriei umane.
Nu port resentimente, dar simt, instinctiv, să mă retrag din fața celor care mi-au murdărit încrederea, ca o floare care închide petalele la apropierea noroiului.
Am obosit să reconstruiesc punți peste mlaștini.
Sunt oameni pe care nu-i mai privesc nici măcar din amintire. Nu pentru că îi urăsc, ci pentru că în preajma lor am început să nu mă mai recunosc.
Iar pierderea sinelui, spune Kierkegaard, este cel mai mare pericol al ființei.
Mulți au trecut prin viața mea nu ca binecuvântări, ci ca lecții. Nu mi-au lăsat urme frumoase, ci zgârieturi adânci. Iar Jung ne avertiza: „Tot ceea ce nu conștientizăm, ne va apărea ca destin.”
Eu aleg, de acum, să conștientizez: că nu toate prezențele sunt binevenite, că nu toate legăturile merită salvate, că nu fiecare om rănit are dreptul să rănească la rândul lui.
E o formă de igienă emoțională să-mi protejez energia psihică.
Să nu mai risipesc lumină în beciuri fără ferestre.
Să nu mai explic ce nu e dorit să fie înțeles.
Să nu mai încerc să plantez sens în soluri uscate de bun simț.
Stoicii numeau asta ataraxia — liniștea sufletului, seninătatea în fața lumii.
Eu o numesc, simplu, vindecare.
Refuzul de a mai fi disponibil pentru toxic.
Renunțarea la rolul de salvator în povești care se repetă ciclic, doar cu alte chipuri.
Toleranța mea nu mai e o virtute universală. E direcționată. E lucidă. Pentru că atunci când devine infinită, toleranța se transformă în complicitate cu răul.
Nu mai accept măști politicos-veninoase, nici zâmbete care miros a dispreț.
Am ales liniștea — nu ca formă de izolare, ci ca formă de libertate.
Poate că, într-un alt timp, aș fi stat. Aș fi explicat. Aș fi sperat. Dar acum, nu mai am nici nervii, nici iluzia că totul se poate repara.
Sunt lucruri care nu se cer reparate, ci abandonate. Iar printre ele, uneori, sunt și oameni.
