Există un sunet pe care nu-l mai auzim. E tăcerea. Nu cea dintre două zgomote, ci aceea care vine din adâncul ființei, când nu mai trebuie să demonstrăm nimic. O tăcere limpede, asemeni unei ape în care ai putea, în sfârșit, să te vezi.
Dar nu mai avem timp pentru tăcere.
Ne-am obișnuit să alergăm. Nu spre un loc anume, ci departe de noi înșine. Ne ridicăm dimineața cu un checklist de bifat, ca niște mecanisme bine reglate în slujba unei mașinării nevăzute. Trăim în contratimp cu esențialul. Dacă ce facem putem numi a trăi.
Timpul nu ne mai aparține. Ne este furat cu delicatețea unui hoț educat: prin notificări, targeturi, comparații, oferte și promisiuni. Ni se vinde iluzia unui „mai târziu” mai bun, în schimbul unei renunțări zilnice la „acum”. Și clipele trec în viteză amețitoare.
Copiii cresc, iubirile se ofilesc, prietenii se sting discret în lista de contacte, iar sufletul devine un străin tăcut. Dar noi mergem mai departe. Sub deviza „mergem insinte” ca o obligație. Pentru că așa se face. Pentru că „așa e viața”. Pentru că „n-avem încotro”. Deși nu-i așa!
Ne-au învățat că trebuie să reușim. Să fim „cineva”. Dar nimeni nu ne-a întrebat dacă nu cumva eram deja. Căutăm în afară ceea ce am pierdut înăuntru. Ne zbatem pentru un loc la masă, uitând să ne întrebăm dacă masa merită, cu adevărat, ospățul.
Educația ne-a modelat pentru competiție, nu pentru înțelepciune. Școala ne-a dat instrumente, dar nu direcție. Ne-a învățat cum să cucerim lumea, dar nu cum să locuim in propriul suflet. Am ajuns să trăim în funcție de ce spun ceilalți, în paradigme care nu ne definesc, de parcă viața noastră ar fi o prezentare publică, nu o călătorie intimă.
Lăcomia nu mai este o patimă, ci o normă. Se numește „decență”, „creștere personală”, „ambalaj premium”, „standard de viață”. Iar pentru asta acumulam material, în timp ce golul dinăuntru crește pe măsură ce conturile se umflă. „A fi” a devenit o funcție în genul a „a avea”. Cine nu are — nu există.
Casele cu multe camere, unele inutile, nu adăpostesc nevoia, ci teama. Mașinile scumpe nu transportă oameni mai buni, ci identități în derivă. Etichetele de brand nu ne îmbracă, ci ne maschează goliciunea sufletească. Și, mai trist, ajungem să iubim reflexiile noastre din vitrine, nu privirea sinceră a celui de lângă noi. Iar asta e adevarata tragedie, pentru că creem ceva ce ne este străin.
În timp, după multă alergare inutilă, undeva, în adâncurile acestei rătăciri, se naște o oboseală tăcută. Nu una fizică, ci existențială. O oboseală de a mai părea, de a mai concura, de a mai performa. E primul semn de trezire.
Pentru că înainte de a schimba lumea, trebuie să avem curajul să ne oprim.
Să ne oprim din alergat. Din acumulat. Din mimat fericirea.
Și poate atunci vom învăța din nou să respirăm. Nu ca un reflex, ci ca o binecuvântare. Vom învăța că timpul nu e o resursă, ci o formă de prezență. Că nu există „mai târziu”, ci doar „acum”. Că liniștea nu e pierdere de vreme, ci regăsirea firului rupt dintre noi și lume.
E evident și cert că nu vom lua nimic cu noi material— nici casele, nici banii, nici aplauzele.
Dar, făcând pauze de alergat, putem lăsa ceva: o amintire blândă în inima altcuiva, un gest care a mângâiat, un adevăr spus când toți tăceau, o iubire care n-a cerut nimic.
Timpul nu poate fi păstrat. Dar poate fi dăruit. Trăit. Împărtășit.
Iar acolo unde timpul se oprește, poate începe, în sfârșit, viața.
