(Eseu pentru psihologi epuizați, romantici în sevraj și oameni care au încetat să-și mai mintă amigdala emoțională)
Se spune că femeile bune nu găsesc bărbați potriviți. O frază care sună a ghicitoare, dar care, de fapt, maschează un adevăr mult mai trist: femeile lucide n-au chef de prostii. Și tocmai de-asta par „pretențioase”. Ele n-au chef să educe emoțional bărbați crescuți cu „Las Fierbinți”, nici să se facă mici ca să nu pară intimidante. Nu li se mai pare cool să se prefacă mirate de un compliment prăfuit sau să se emoționeze că „a scos gunoiul fără să-i spun”. Felicitări, campion.
Femeia lucidă vede. Și odată ce a văzut, nu mai poate „dezvedea”. Vede mecanismele de protecție, jocurile pasiv-agresive, fricile împachetate în glume și fuga de asumare camuflată sub „eu sunt mai libertin”. Vede ce ar fi putut fi. Dar mai ales vede ce este. Și de-aici începe marea problemă: ea nu se mai entuziasmează de ambalaje. Nu mai confundă tăcerea cu profunzimea și sarcasmul cu inteligența. Nu mai stă în relații doar pentru că „nu e chiar rău”. Și nici nu se mai minte că îl va schimba, că „are potențial”. S-a ars cu potențial de prea multe ori. Știe că e combustibil de fantezie, nu realitate.
Pe de altă parte, nici bărbații nu-s chiar niște figuri mitologice ale incompetenței emoționale. Unii chiar au încercat. Au citit două articole despre atașament evitant, au dat like la o postare cu Carl Jung și și-au descărcat o aplicație de meditație. Dar tot fug atunci când femeia le vede inima nefinisată și nu fuge ea. Pentru că nu sunt obișnuiți cu femei care nu joacă. Femei care nu se agață. Femei care nu-i întreabă din 10 în 10 minute „Ce simți?” – ci care știu ce simt ei înainte să știe ei înșiși.
Dar poate că, dincolo de toate, e nevoie să spunem adevărul cinstit: iubirea, așa cum o proiectăm în filme și cărți motivaționale, nu există. Nu în forma aia stilizată, parfumată, cu cafea în pat și certuri pasionale care se termină în sex vindecător. Nu, iubirea adevărată e… cam banală. Nu în sensul rău, ci în sensul domestic. E în lucruri simple și repetitive. În întrebarea „ai mâncat?” care vine din grijă, nu din control. În tăceri care nu dor. În glume care nu rănesc. În renunțări făcute nu din frică, ci din respect. E în faptul că nu-ți vine să pleci. Nu pentru că n-ai unde, ci pentru că știi ce ai.
Și, poate, cel mai matur lucru pe care îl poate face o femeie lucidă — și un bărbat care nu se teme de profunzime — e să înțeleagă că iubirea nu trebuie să fie o telenovelă cu suspans, suferință și final imprevizibil. Iubirea matură e clară. Are granițe. Are umor. Și îi duce pe amândoi acasă, nu aduce psihoterapeutul de serviciu.
Adevărata iubire începe atunci când iluzia se termină. Când nu mai proiectezi, nu mai repari, nu mai salvezi și nu te mai minți că „merge și-așa”. Când nu te mai întrebi ce ai putea deveni împreună, ci dacă puteți rămâne întregi, alături. Iar dacă răspunsul e „da” — fără artificii, fără povestiri motivaționale, fără selfie-uri cu citate — atunci, poate, e dragoste.
Sau, cum ar zice o femeie lucidă după ani de introspecție și ceai verde: e liniște. Și e de-ajuns.
