Sebastian Burduja, actualul băiat de mingi al intereselor „liberale”, ne vinde povestea cu Austria și Slovacia – cum că prețul mare la energia electrică din România ar fi din vina lor, pentru că nu sunt (suficient) interconectate în sistemul energetic european. Ce să vezi? Altă fumigenă politică, o perdea de fum ridicată în fața hoției de zi cu zi!
În realitate, problema e mult mai aproape de noi: monopolul intern, cimentat de alianța politică PPE-istă și economică dintre stat și „băieții deștepți” din energie. Că interconectarea e slabă, da, știm, dar când kilowattul pleacă de la producător la 0,28 lei și ajunge în factura cetățeanului la 0,80 lei, ceva e profund putred. Și nu în Viena, ci la București, în ministere, în ANRE, și prin contractele „confidențiale” semnate la cafele cu spumă și șampanii reci.
Ce înseamnă monopolismul energetic în România?
Monopolul nu înseamnă doar un singur actor, ci un cartel legalizat, o rețea de firme agreate politic (Electrica, Enel, E.ON, CEZ și alții) care controlează distribuția și furnizarea, adică tocmai lanțul care face diferența între prețul real și prețul final. Iar aceste firme nu concurează între ele – nu au nici interes, nici obligație. Ba mai mult: legislația e scrisă astfel încât consumatorul nu are de ales, fiind captiv într-un sistem în care schimbarea furnizorului e doar o iluzie birocratică, iar „liberalizarea pieței” înseamnă doar liberalizarea prețului, nu și a opțiunii.
Cum ne jupoaie lipsa concurenței
Lipsa concurenței permite distribuitorilor să adauge adaosuri comerciale obscene, să impună tarife de transport, dezechilibru, servicii auxiliare și tot felul de „suprataxe” parafiscale care umflă prețul de 2-3 ori. Asta se întâmplă pentru că nu există transparență reală, iar statul – prin ANRE – validează aceste costuri fără să clipească. De ce? Pentru că între reglementatori și reglementați e o ușă rotativă: azi ești director în minister, mâine ești consilier la Enel.
Clauzele contractuale cu dedicație: șpăgile din energie
Cei care au semnat contractele de privatizare ale distribuției au strecurat clauze cu dedicație: statul român nu poate interveni în politica de preț, iar penalitățile pentru încălcarea acestor contracte sunt uriașe. Adică am vândut rețeaua de distribuție ca niște iobagi ai secolului XXI, fără nicio plasă de siguranță pentru populație. De ce? Simplu: șpăgi, sinecuri, posturi grase în consiliile de administrație. Cum să rupi monopolul când el îți plătește campania electorală?
Concluzie: Vreți prețuri mici? Dați afară căpușele!
Până nu se rupe acest cartel legalizat numit „piața de energie”, până nu se readuce concurența reală, reglementarea clară și controlul public asupra rețelelor, vom plăti în continuare energie scumpă ca într-o dictatură economică deghizată în capitalism.
Așa că, domnule Burduja, mai ușor cu Austria și Slovacia pe scări! Problema e acasă, în buzunarul larg și nesătul al celor care au transformat curentul electric din serviciu public în taxă de protecție legalizată.
Cum funcționează jefuirea legalizată a populației prin sistemul energetic românesc?
1. Jucătorii principali și rolurile lor în piesa „Monopolul național”
• Producători de energie – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Complexul Energetic Oltenia etc.
➤ Vând energia „la poarta fabricii” cu prețuri între 0,28 – 0,35 lei/kWh. Profiturile lor sunt decente, iar costurile de producție scăzute, mai ales în cazul hidro și nuclear.
• Operatorii de transport – Transelectrica (stat 100%)
➤ Transportă energia prin rețeaua națională de înaltă tensiune. Adaugă un cost de 0,015 – 0,02 lei/kWh. Tehnic, nu foarte relevant în explozia prețurilor.
• Distribuitorii regionali – CEZ (sud), E.ON (nord-est), Enel (sud și vest), Electrica (centru și nord)
➤ Aici se produce magia inflaționistă: aceste firme au monopol zonal și impun tarife de distribuție (legal aprobate de ANRE) care urcă brusc prețul final. Unele costuri sunt dublate artificial, prin subcontractări la „firme de casă”.
• Furnizorii de energie – uneori tot distribuitorii (ex: Enel Furnizare), alteori firme „de apartament” cu licență.
➤ Joacă rol de intermediar: cumpără, vând mai scump, impun clauze abuzive, facturi estimate și taxe nejustificate (ex: „abonament lunar” chiar și fără consum).
• ANRE – „Reglementatorul”
➤ Aproba tarifele propuse de jucători fără să le verifice cu rigurozitate, sub pretextul „pieței libere”. În realitate, devine un garant al jafului organizat, validând orice majorare invocată „pe baza costurilor estimate”.
•
2. Cifre care ar trebui să stârnească furia consumatorului
Etapă în lanțul energetic Cost (lei/kWh) aproximativ
Producător 0,28
Transport (Transelectrica) 0,02
Distribuție (Enel, E.ON etc.) 0,20–0,30
Furnizare + taxe + profit 0,20–0,25
TOTAL la consumator 0,75–0,85 (chiar >1 în unele cazuri)
➡ Diferența de la 0,28 la 0,85 lei/kWh = un adaos de 200–250%, justificat nu prin investiții sau performanță, ci printr-un lanț de profituri multiple suprapuse, fără concurență reală.
3. Monopolul legalizat prin contracte
Distribuția energiei în România a fost privatizată între 2004–2008, în plin avânt al „băieților deștepți”. Contractele au fost încheiate cu clauze care:
• Interzic statului să intervină asupra tarifelor reglementate (decât în situații extreme);
• Garantează „rentabilitate minimă” firmelor distribuitoare;
• Oferă dreptul de a ataca statul român în arbitraj internațional (ICSID) dacă se încearcă reglementarea profitului.
Aceste clauze nu au fost semnate de Moș Crăciun. Ele au fost „muncite” de consultanți, politicieni și funcționari care ulterior au fost angajați sau recompensați de companiile respective.
4. „Concurența” din piață: un balet mimat
• Există zeci de furnizori de energie, dar ei cumpără cam tot de la aceiași producători și folosesc aceiași distribuitori, deci marja lor e limitată.
• Nicio competiție reală nu există la nivel de rețea – adică n-ai cum să alegi alt distribuitor. Dacă ești în zona Enel, cu Enel rămâi, chiar dacă îți schimbi furnizorul.
• Oferta de energie e prezentată în portaluri frumos cosmetizate, dar în spate e același sistem opac, unde clientul nu are control, iar transparența e zero.
•
5. Cum s-ar putea ieftini curentul?
• Reformarea ANRE, cu un control public real, dincolo de numiri politice.
• Redeschiderea contractelor de distribuție și anularea clauzelor abuzive.
• Crearea unei platforme publice transparente, unde toate tarifele și adaosurile să fie explicate clar.
• Reînființarea unei companii naționale de furnizare, care să concureze real cu privații.
• Încurajarea autoproducției (prosumatori) și rețelelor comunitare.
