După o viață petrecută în administrația publică, în ceea ce numim, cu aer solemn, „Puterea Executivă”, mă simt dator să spun lucrurilor pe nume. Nu pentru că aș fi vreun moralist întârziat, ci pentru că, trăind din interior mecanismele sistemului, mi-e imposibil să mai cred în decorul democratic pe care ni-l flutură Constituția. Dacă democrația înseamnă puterea poporului, atunci noi, românii, suntem doar o populație cu drept de vot simbolic, nu un popor suveran.
Teoretic, avem trei puteri în stat: Legislativă, Executivă și Judecătorească. În practică, doar una e, vag, rezultatul voinței populare – puterea legislativă. Dar și aici, adevărul e mult mai murdar decât pare. Votăm liste, nu oameni. Liste alcătuite în birourile partidelor, nu în agora publică. Cetățenii aleg în orb, puși în fața unor nume necunoscute, împinse în față de partid pe criterii care nu au nimic de-a face cu competența. Obediența, loialitatea și capacitatea de a aduce bani pentru campanie sunt criteriile reale. Carisma televizată a liderilor politici maschează o selecție internă profund viciată. Astfel, în Parlament ajunge o adunătură pestriță, o mașină de vot telecomandată de la vârful partidului sau, mai grav, din culisele economiei subterane.
Executivul – adică Guvernul – este de fapt inima reală a puterii. Acolo se împart banii, acolo se iau deciziile care influențează viața de zi cu zi a cetățeanului: educația copiilor, spitalele, infrastructura, economia, securitatea națională. Și, paradoxal, e partea sistemului cea mai ruptă de voința populară. Nu o votează nimeni. Nu o controlează nimeni. Este rezultatul unor negocieri opace, în stil mafiot, între partide și grupurile de interese care le controlează. Parlamentul – așa-zisa emanație a votului popular – nu face decât să formalizeze aceste aranjamente. Se stă la masă cu telefonul deschis, se negociază portofolii și nume, se fac liste de miniștri nu în funcție de viziune, ci de apartenență la rețele de influență. Miniștrii sunt numiți, schimbați și repoziționați în funcție de „cote”, nu de rezultate. Iar cei câțiva profesioniști care ajung acolo din greșeală fie sunt marginalizați, fie „reglați” din mers.
Justiția? Ei bine, Puterea Judecătorească a devenit, cu timpul, un stat în stat. Nicio altă putere nu mai are acces la ea, nici măcar cetățeanul care, teoretic, este beneficiarul ei. Independența justiției, în forma actuală, a devenit o dogmă în fața căreia nu mai ai voie să pui întrebări. Critici o decizie absurdă? Ataci statul de drept. Îndrăznești să observi abuzuri sau neconcordanțe? Ești catalogat drept dușman al democrației. Astfel, o parte din sistem a ajuns deasupra tuturor, fără control, fără responsabilitate, fără transparență. Și în acest gol de autoritate se strecoară, din nou, interesele. Pentru că, acolo unde nu e echilibru între puteri, apare arbitrariul. Și când arbitrariul se întâlnește cu tentația influenței, rezultatul e un amestec toxic între justiție și politică, în care dosarele apar și dispar în funcție de cine e la putere.
Și ca tabloul să fie complet, trebuie adăugat un element esențial al oricărei democrații autentice: presa, adesea numită și a patra putere în stat. Presa ar trebui să fie gardianul cetățeanului, câinele de pază al democrației, instituția care urmărește, investighează și devoalează legăturile toxice dintre putere și interesele oculte. În realitate, în România, presa este, cu rare excepții, fie aservită politic, fie cumpărată direct de interesele pe care ar trebui să le expună.
În zilele în care se negociază guverne, se stabilesc miniștri și se împart portofolii, jurnaliștii ar trebui să informeze în timp real cine pe cine vrea și de ce. Să explice publicului cum se formează alianțele, ce interese se joacă, ce personaje se impun. Dar, de cele mai multe ori, aflăm totul post-factum, dacă aflăm. Și numai când lăcomia scapă de sub control sau când un accident de parcurs scapă în spațiul public. În rest, linia editorială e dictată de finanțări obscure, contracte cu statul, sponsorizări politice mascate și relații de prietenie care anulează orice urmă de imparțialitate.
Așadar, în loc de presă liberă, avem instrument de propagandă. În loc de întrebări incomode, avem talk-show-uri cu invitați convenabili. Și în loc de jurnalism, avem divertisment politic ambalat în scandaluri sterile.
Și atunci, unde e democrația? Eu n-o văd. Văd doar o construcție formală, o iluzie întreținută de Constituție, dar golită de conținut de către un sistem corupt, autoreplicabil și cinic. Un sistem în care votul cetățeanului contează doar în ziua alegerilor, și nici atunci pe deplin. Un sistem în care nimic esențial nu se decide democratic, ci prin combinații de culise, prin loialități personale și prin bani. Mulți bani.
Aș putea spune că avem o Constituție slabă, care nu oferă garanții reale pentru o democrație funcțională. Dar, mai grav, avem o cultură instituțională care nu respectă nici măcar ce scrie acolo. Și în acest vid de autoritate, în lipsa unei prese libere și a unei justiții transparente, totul rămâne la mâna unor grupări de putere care mimează democrația, dar practică o formă de dictatură soft a clientelei politice și a intereselor private.
România nu este o democrație. Este un decor democratic, cu elemente de decor funcționale, dar cu un mecanism interior deturnat, confiscat și controlat. Și până când nu vom rupe această logică – a imposturii, a obedienței, a complicității între instituții și interese – tot ce vom avea va fi o iluzie democratică. Nimic mai mult.
