România anului 2025 e un spectacol absurd, regizat prost, jucat prost și plătit – cel mai important – din buzunarul nostru. Cu toate că actorii principali își uită replicile și intră pe scenă doar când se plătește diurnă, biletele se scumpesc constant. Spectatorul, adică cetățeanul, e somat să tacă, să aplaude și să plătească mai mult. Pentru o comedie care demult a devenit tragedie.
Recent, guvernul – însetat de bani ca un funcționar public la ora mesei – a venit cu o propunere: „Mai multe taxe. E nevoie de solidaritate.”
Solidaritate, desigur. Dar în România, solidaritatea e o stradă cu sens unic. Cetățeanul cotizează, iar statul risipește cu eleganță și nedumerire aristocratică: „Cum adică nu mai sunt bani? Dar noi n-am tăiat niciun spor luna asta!”
Când risipa e politică de stat, reforma e atentat la stabilitate
Înainte să ne ceară să mai punem un TVA peste alt TVA, poate-ar fi cazul să ne uităm unde se duc, de fapt, banii. Și ce vedem?
• Agenții de stat despre care n-ai auzit niciodată, dar care consumă bugete demne de spitale regionale. Cu nume lungi și sensuri scurte: gen Agenția pentru Implementarea Implementărilor sau Comisia Națională pentru Coordonarea Coordonării.
• Funcționari care lucrează din greu să nu facă nimic, dar o fac organizat și pe bază de fișă de post.
• Achiziții publice în care un mouse costă cât o bicicletă electrică, iar o licență de Windows e mai scumpă decât o bursă în SUA.
Ah, și să nu uităm: sporuri! Spor de zâmbet forțat la ghișeu. Spor de stat în picioare în pauza de țigară. Spor de muncă grea cu cafeaua. Iar pentru aleșii neamului, pensii speciale pentru efortul de a-și aminti în ce partid erau luna trecută.
Coarda s-a întins. Și e gata să plesnească.
Statul a pierdut de mult controlul sustenabilității, dar mimează competența cu un tupeu aproape admirabil. A cheltuit ca un bețiv cu card de credit găsit pe stradă, cu o administrație diletantă la cârmă și o foame cronică de bani publici.
Rezultatul? Suntem într-un faliment mascat, dar guvernanții ne asigură zâmbind că „totul e sub control”. Sigur că da – la fel cum și Cernobîl era „doar o scurgere minoră”.
În realitate, trăim pe datorie. Supraviețuim din împrumuturi.
Statul român e acel individ care și-a amanetat casa știind foarte bine că n-are de unde returna banii, dar care, între timp, dă chefuri cu sarmale, whisky și artificii pe acoperiș.
Se împrumută ca să plătească salarii nesustenabile, pensii speciale și pixuri aurite pentru achiziții „strategice”. Fiecare leu nou luat cu împrumut e folosit nu pentru dezvoltare, ci pentru întreținerea unei hemoragii bugetare cronice.
Exemple de cheltuieli iresponsabile:
1. „Investiții strategice” pentru clientela flămândă
Atâta vreme cât vom avea grindeni, simioneni, ciolaci și alte subspecii politice de laborator, care înțeleg prin investiții doar redirectionarea banului public spre camarilă, nu putem vorbi despre dezvoltare.
Aici, „investiție publică” nu înseamnă analiză de oportunitate, eficiență economică sau impact social. Nu. Înseamnă: „Pe unde mai avem primari de-ai noștri? Ce firmă ne-a sponsorizat campania? Ce ‘prieten’ n-a prins nimic la ultima tranșă?”
Para-ndărătul e coloana vertebrală a administrației. Iar mărirea taxelor nu e pentru spitale sau școli, ci pentru întreținerea fluxului de șpagă. Majorăm TVA-ul pentru ca băieții deștepți să-și ia comisionul liniștiți, cu virament bancar și șampanie scumpă la rece. Deviza guvernarii e: sa facem cât mai mulți bani, fără scrupule, fără empatie.
2. Matematica mafiotă a consiliilor de administrație
Să luăm și eterna schemă a consiliilor de administrație de la entitățile bugetare, unde se cultivă o adevărată agricultură de sinecuri.
Acolo, logica e simplă:
1. Se pune un director cu salariu obscen (nu pentru că-l merită, ci pentru că e baza de calcul).
2. Se adaugă un consiliu de administrație format din băieții de partid – cu indemnizații calculate procentual din salariul directorului.
3. Se creste de trei ori salariul directorului.
4. Se triplează indemnizațiile „ca urmare a aliniamentului strategic la performanțele în creștere”.
E o spirală a lăcomiei legalizate, în care performanța nu există, dar remunerația crește. E ca și cum ai plăti o fanfară întreagă să cânte într-un tren care merge spre prăpastie – doar pentru că sunt de-ai tăi.
Statul cere eficiență de la cetățeni, dar funcționează ca un CAP din 1986
Dacă un angajat din privat greșește un formular, plătește amendă. Dacă un angajat de stat greșește o licitație, primește promovare.
Dacă un antreprenor întârzie cu plata TVA-ului, i se pune poprire pe cont. Dacă o primărie cumpără becuri cu preț de instalație nucleară, i se mai dă un credit de angajament.
Eficiența în România e ca un unicorn fiscal: toți vorbesc despre ea, nimeni n-a văzut-o în libertate.
Ce nu se va face niciodată (dar ar trebui):
1. Audit real al cheltuielilor publice. Nu de ochii presei, ci cu pixul pe factură și DNA-ul la ușă.
2. Desființarea agențiilor-fantomă. Dacă după 5 minute pe site nu înțelegi ce fac, n-au ce căuta în buget.
3. Înghețarea salariilor bugetare în sectoarele fără activitate concretă. Nu e o pedeapsă, e o pauză de gândire.
4. Stop la achiziții supraevaluate. Dacă un soft costă 5 milioane, înseamnă că poate găsește și corupția care l-a comandat.
5. Eliminarea privilegiilor de castă. Fără șofer la senator, fără cazare la 5 stele pentru „vizite de documentare” în insule tropicale.
6. Taxare inversa la TVA (ca sa nu mai poata firmele să spele banii publici și să asigure para-ndărătul).
7. Depolitizarea și denepotizarea administrației publice.
În prezent, statul român funcționează ca o glumă proastă cu buget nelimitat (din împrumut)
În orice altă țară, când banii nu ajung, se taie cheltuielile. În România, când banii nu ajung, se taie cetățeanul.
E ca și cum ai avea un frigider gol, dar în loc să cumperi mâncare, angajezi un consilier care să scrie o strategie despre cum să-ți controlezi foamea.
Statul paralel cu realitatea (dar perpendicular pe buzunarul cetățeanului)
Statul român trăiește într-o realitate paralelă, fiscal-fantastică, unde banii nu se termină niciodată, doar se cer din nou.
Când populația zice „nu mai avem”, statul răspunde „mai găsim”. Cum? Mai băgăm o taxă. Mai luăm un împrumut. Mai amanetăm un viitor.
Această bestie birocratică, cu mii de capete și nicio remușcare, nu mai administrează nimic. Doar încasează. Și redistribuie – între sinecuri, firme de partid, rubedenii cu PFA și consultanți care dau copy-paste la proiecte europene rămase din 2012.
Cei care ar trebui să tragă frâna de urgență sunt cei care bagă și mai tare piciorul pe accelerația risipei. Pentru că statul nostru nu e doar incompetent. E și cinic.
El știe că e în faliment, dar mimează stabilitatea cu zâmbet de împrumut.
Când competența e exclusă prin lege nescrisă
N-ai să vezi vreodată numit într-o funcție-cheie un specialist. E o rușine în România să te pricepi la ceva.
Dacă ești profesionist, ești „inflexibil”. Dacă ai viziune, „nu știi cum merg lucrurile”. Dacă insiști pe legalitate, „nu înțelegi contextul politic”.
Funcțiile de conducere sunt oferite nu pentru ceea ce știi să faci, ci pentru ce ești dispus să nu vezi.
Falimentul e doar amânat. Cu dobândă. Pe generații.
Adevărul dur e acesta: România n-are o problemă de venituri, ci de gaură neagră bugetară. Statul se comportă ca un pacient cu hemoragie internă care cere mai mult sânge de la cetățeni, în loc să-și coasă rana.
Se împrumută miliarde ca să plătească pomeni, salarii umflate și proiecte fără cap și coadă.
Dar nu spune adevărul: că trăiește pe bani împrumutați, și că toate aceste cheltuieli nesăbuite vin cu scadență. Iar scadența nu va fi plătită de cei care au tocat banii – ci de copiii celor care azi mai cred că „merge și-așa”.
Concluzie: România fiscală – între parodie și tragedie
România de azi nu mai are un buget, ci un monstru contabil hrănit din taxele celor cinstiți și setat să protejeze furtul sistemic.
Statul nu se reformează, nu se rușinează, nu se oprește. Doar cere, cere, cere.
Mai mult TVA, mai mult impozit, mai multă docilitate.
Și în tot acest timp, Grindeanu își mai pune un drum desenat pe PowerPoint, mai semnează o promisiune solemnă de reformă cu termen 2050, iar băieții din consilii de administrație încasează tăcuți, din umbră, câte 3.000 de euro lunar ca să nu zică nimic.
Concluzie cu nerv:
România nu mai e condusă. E întreținută cu bani împrumutați. Și între timp, cineva toacă banii pe sushi și pixuri cu bluetooth.
Până nu vedem politicieni care renunță la pensii speciale și își plătesc deplasările ca orice om normal, nicio majorare de taxe nu e legitimă.
Până nu vedem un guvern care face audit real, digitalizare reală și curățenie în sistem, orice creștere de impozit e un furt legalizat.
Nu mai suntem contribuabili. Suntem garanții unui faliment tăcut.
Apel la luciditate:
Nu suntem într-o criză.
Suntem într-o escrocherie bugetară cu prelungire anuală.
Iar dacă nu începem să o spunem răspicat, vom ajunge să muncim doar ca să întreținem hoția oficializată.
Până când nu se va sparge această castă de protejați ai statului, până când nu se va da jos pielea groasă a acestui sistem de sinecuri și șpăgi reciclate sub formă de „investiții strategice”, orice taxă nouă este o palmă pe obrazul contribuabilului care încă mai speră.
