În horele năucitoare ale evaziunii fiscale cu produse petroliere, nu putea lipsi vedeta de prim rang a scenei balcanice: compania rusească LUKOIL, prin filiala sa românească, LUKOIL DOWNSTREAM SRL București — adică, pe scurt, mafia rusă în trening de firmă.
Pentru a-și implementa planurile de cucerire fiscală în România, LUKOIL a mutat aici o întreagă divizie KGB cu acte în regulă, dar școlită la Chișinău. În fruntea plutonului, l-au plantat pe Nicolae Ciornîi — vicepreședinte LUKOIL, responsabil pe relația Est-Vest, dar și milionar moldovean de carieră, crescut cu vodcă, caviar și comisioane. Sub el, un alt nume de legendă: Constantin Tampiza, fost viceprim-ministru și ministru al Industriilor în Moldova. Adăugați la această echipă secretarele cu accent de Tiraspol și pedigree rusofil, și veți înțelege că în sediul LUKOIL din București se vorbea mai mult rusă decât în Duma de Stat.
Și toți, dar absolut toți, aveau o trăsătură comună, made in Mother Russia: lipsa de scrupule. Rușii, când vor ceva, nu întreabă dacă se poate — întreabă doar cine trebuie uns. Pentru ei, mita, șantajul, presiunea și traficul de influență sunt simple articole de birotică. Și dacă mai e nevoie și de o răpire sau două, se ocupă băieții de la „securitatea internă”.
În vestul României, LUKOIL avea nevoie de un vultur local. Așa că l-au recrutat ca director de zonă pe Ingrisch Iosif, un guru al petrolului de garaj, cu un CV plin de viraje în lumea gri. Pe gustul lui Ciornîi și Tampiza — oportunist, viclean și cu fler la combinații.
Cum LUKOIL era companie de stat, manageriată de Vagit Alekperov — oligarhul de buzunar al lui Putin — era firesc ca, în spiritul oligarhiei, firma să fie devalizată de propriii manageri. Investițiile LUKOIL în România au devenit model de manual pentru cum să cumperi scump și să-ți vină o parte din bani înapoi, ca din greșeală. În acest spectacol, Ingrisch Iosif juca rolul de prim solist.
„Cocktailul” criminal – cu aromă de solvent
Februarie 2003. LUKOIL DOWNSTREAM SRL intră, în sfârșit, în obiectivul Gărzii Financiare. Motivul? Nimic spectaculos: doar falsificare de carburanți și evaziune fiscală în formă continuată, clasică și agravantă.
Pe 18 ianuarie 2003, în urma unor informații și urmăriri discrete ale unor cisterne cu „praf de stele” în loc de accize, se descinde la depozitul Arad. Se constată că între noiembrie 2002 și februarie 2003, au fost aduse peste 100 de tone de „solvent ușor tip II” care au fost combinate artistic cu benzină Premium. Rezultatul? Un „cocktail Molotov” autohton, care apoi era returnat în acte către firme-fantomă, Strehaia-style, iar restul era vândut direct în rețeaua LUKOIL ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Regizorii acestei piese de teatru fiscal? DADIANA SRL și CONEDIS SRL — ambele din Strehaia, cetatea cămătariei industriale. Printre beneficiari, SC CELLY RO SRL din Pitești, cunoscută pentru benzina Premium cu arome misterioase.
Solvent de la Vega și regia cu patalama
Pe 18 februarie 2003, urma o nouă operațiune cu „combustibil ușor tip II”, cumpărat de la rafinăria Vega Ploiești, patronată de eternul Dinu Patriciu, filozoful liberal al petro-chimiei. Solventul era cumpărat de BIA COR IMPEX și DEMETER SRL, iar transportul se făcea, ca-ntr-un thriller balcanic, cu firme de familie — NUBIAN TRANS și FLAVI TRANS (a fratelui lui Codruț Marta).
Carburantul urma să ajungă, evident, tot la LUKOIL Arad, unde magia „cocktailului” urma să reînceapă. Numai că de data asta, Garda Financiară n-a mai stat la discuții. Am descins împreună cu Poliția și OPC și am pus sigiliu pe rezervorul nr. 1 — cel cu „Premium”-ul de laborator.
Benzină contrafăcută, sancțiuni și circ
Pe 26 februarie 2003, LUKOIL DOWNSTREAM SRL este sancționată cu două miliarde lei pentru vânzarea de benzină fără documente. Expertiza LAREX confirmă: în rezervor nu era benzină, ci un cocteil demn de o distilerie clandestină din Urali.
Pe 11 martie, se mai adaugă o pagubă de peste 1,6 miliarde lei, rezultată din accize, TVA și profit neimpozitat. Se întocmește dosar penal nr. 1031/P/2003.
Pe 4 martie, în control la stațiile LUKOIL: alte probe, alte surprize. Raportul LAREX din 12 martie confirmă din nou: benzina „EUROPA” comercializată nu corespunde standardului. Urmează o amendă de 10 miliarde lei și confiscarea produsului. Plus o amendă de 300 milioane pentru că… nu știau să scrie facturi.
Diplomație moldo-rusească, cu caviar, vodcă și animatoare
Ca să nu se complice lucrurile mai tare, după ce am câștigat prima rundă în instanță cu LUKOIL și am depus plângerea penală, am fost sunat. Nu de cineva oarecare, ci direct de însuși Constantin Tampiza — un soi de ambasador neoficial al înțelegerilor româno-ruso-moldovenești în afaceri cu miros de păcură și spumă de șampanie ieftină. M-a rugat, cu o voce dulce ca un coniac moldovenesc, foarte politicos, să primesc niște „auditori” trimiși din Moldova, care voiau să discute despre „problemele constatate”. O inițiativă nobilă, părea. Curat transparență.
Au apărut. Mari cât niște dulapuri de la Kazan și încruntați ca niște procurori după 20 de ore de anchetă fără rezultate. Nu știu câtă auditare făcuseră în viață, dar lupte greco-romane, sigur da. M-au ascultat, au dat din cap la fiecare propoziție, au scris câteva rânduri în niște agende negre ca niște carnete de partid și… atât. Au constatat, au scris și au dispărut fără zgomot. Zero efect. Era doar o bifă pe lista de operațiuni de mușamalizare.
Realitatea era că Ingrisch era ținut bine în brațe de Nicolae Ciornîi, fost procuror și actual păzitor de interese petroliere. Nu-l ținea așa, oricum, ci cu drag, pentru că Ingrisch îi asigura ce era mai sfânt pentru un rus exilat în România capitalistă: vânătoarea, protocolul și votca rece. Fiecare anchetă care se apropia de Ingrisch se oprea într-o ceață densă de relații, chiolhanuri și telefonate prietenești.
La plecare, băieții de la audit m-au invitat la o „cină de mulțumire”. A sunat decent. În realitate, a fost o petrecere rusească în toată regula. O cină care s-a transformat în ceea ce doar rușii știu să facă: un ospăț haotic cu 3 pahare pe masă, dintre care niciunul pentru apă. Vodca a curs în valuri, caviarul a fost prezent în forme pe care nici nu le recunoșteam, iar animatoarele (moldovence și ucrainence, de top) au apărut la fel cum apare gazul în conductă: brusc și inevitabil.
Diplomația și bunele maniere au rezistat fix până la prima sticlă de votcă — pe cap de participant, evident. După care s-a vorbit exclusiv în rusă, s-a cântat repertoriul complet al lui Vysotsky și s-au depănat amintiri din tinerețile lor de pionieri. Eu, în mod evident, eram acolo ca decor. Moldoveni? Doar cu numele. În rest, niște ruși verzi cu suflet de balalaică și stomac de cazac.
Am plecat înainte de miezul nopții, când petrecerea începuse deja să degenereze în ceva ce, probabil, doar la Soci se mai vedea în anii ’90. Un remake post-sovietic al filmului Burnt by the Sun. Cu „cadânele” pe mese, în costumul Evei. Simțeam că sunt în plus. Oricum, ce să caute un comisar ca mine, printre poeți beți și campioni la îngurgitat vodkă? Și nu știam nici o boabă rusește. În acel cadru, orice urmă de discuție decentă devenea glumă proastă. Singura lege respectată era cea a ultimului care mai putea bea în picioare.
Justiție cu vodcă și ordin de la Moscova
Pe 23 iunie 2003, Judecătoria Arad confirmă: LUKOIL a vândut benzină contrafăcută. Tribunalul Arad menține sancțiunea, dar o mai „umblă” un pic: doar 6 miliarde și produsul confiscat.
Dar — surpriză! — pe 28 octombrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad decide: neînceperea urmăririi penale. Ca și cum nimic n-ar fi existat. Probabil și rezervorul 1 a visat totul.
Cireașa de pe tort? Pe 11 decembrie 2003, Parchetul trimite LUKOIL o scrisoare de dragoste: „Sigiliul nu mai este necesar…”. Garda Financiară nu e anunțată, evident. Așa că Ingrisch Iosif rupe sigiliile și vinde marfa. Bonus: mai apare un minus de 20.000 kg motorină — pierdere mistică, probabil evaporată în aerul capitalismului sălbatic.
Finalul de sezon: evaziune, condamnare și reabilitare rusească
Deși am atacat ordonanța, a rămas definitivă. Noi, Garda Financiară, ne-am ales doar cu amărâtele de 6 miliarde. Parchetul a fost, ca de obicei, pe partea cui trebuie — a celor cu bani. Unde sunt mulți bani, nu există justiție. Mai ales când operează mafia rusă.
Măcar, spre deosebire de cazul Rompetrol, aici sancțiunea a rămas. Cei de la LUKOIL n-au avut „rotile” necesare. Sau au uitat să le ungă.
În 2009 mă transfer la Timișoara. În 2010, apare iar Ingrisch în obiectiv. Nu mai era director la LUKOIL. Se reorientase — achiziții de utilaje agricole, fraudă cu fonduri europene. Când a aflat că fac parte din echipa de control, m-a recuzat. Cică eram părtinitor, că i-am făcut plângere penală. N-a ținut. Comisarii din Capitală au zis că nu-i nicio incompatibilitate. A fost condamnat, în cele din urmă, pentru fraudă cu fonduri europene.
Dar, evident, nu putea sta departe de ruși. Câțiva ani mai târziu, l-au reactivat la GAZPROM. Un fel de promovare pe linie de partid și vodcă.
În final, ca să înțelegem cu adevărat ce înseamnă LUKOIL-ul și mafia rusă cu parfum de combustibil și iz de serviciu secret, e suficient să ne uităm la ce s-a întâmplat acum câțiva ani. DIICOT – da, acea DIICOT care, din când în când, mai prinde câte un mare rechin, de obicei când crapă barca sub el – anunța cu surle, trâmbițe și două-trei televiziuni de casă o uriașă evaziune fiscală la LUKOIL și la rafinăria PETROTEL. Vreo 12 milioane de euro evaporate, fără urme și fără TVA, ca-n vremurile bune.
A fost breaking news, anunț oficial, comunicate pompoase și conferințe cu sigla statului român în fundal. Părea că se întâmplă ceva. Părea.
Apoi… o liniște suspectă, grea, densă ca fumul de la coșurile rafinăriei. Niciun comunicat. Niciun inculpat. Nicio trimitere în judecată. Nici măcar o scurgere strategică în presă. Parcă nu doar acuzațiile au dispărut, ci și dosarul cu totul – de parcă îl trăsese cineva pe ușa din spate a justiției și-l îngropase într-un beci cu inscripția „strict secret”.
Asta e, de fapt, esența LUKOIL-ului la noi: o combinație de bani, protecție, frăție de vânătoare și amnezie instituțională. Împachetate frumos în sticle de votcă diplomatică și livrate în România cu etichetă de „investiție strategică”.
Și, atunci… să mă consider normal când m-am luat la trântă cu mafia rusă?
Sau doar iresponsabil cu acte-n regulă?
Dar, dacă stăm să ne gândim bine, ce mai înseamnă „normal” în România post-’89? Unde „justiția” doarme în pătuțul procurorului de serviciu, „presa” linge clanțele puterii, iar „investitorii strategici” vin cu valiza plină de ruble și pleacă cu rezervoarele pline de benzina netimbrată?
Să fim serioși. A fi normal, în țara în care hoțul îți dă lecții de legalitate, iar procurorul îți zâmbește complice înainte să-ți claseze dosarul, e aproape o formă de patologie. Un sindrom rar, nedetectabil pe RMN, dar clar vizibil pe fișa postului de funcționar care refuză să închidă ochii.
Într-un sistem unde șeful ANAF stă la vânătoare cu evazionistul, unde inspectorii „își pierd” dosarele și unde patronii ruși se plimbă prin birouri ca prin dacia lor de la Strehaia, normalitatea devine sinucidere lentă. Sau cel puțin auto-suspendare din realitate.
Așa că, da… m-am luat la trântă cu mafia rusă.
Dar, privind înapoi, poate că cea mai periculoasă mafie n-a fost aia cu pașapoarte de la Moscova, ci aia cu buletine de România. Ăia care n-au vorbit rusește la beție, ci romgleză în șoaptă, la telefonul cu „linie sigură”.
Ăia care nu și-au turnat votcă în pahar, ci benzină peste instituții.
Și cum să-i spui prostului „anormal”, când el doar a încercat să fie om între fiare?
sursa fot gogle.ro
