Decizia recentă a primarului din Videle, Cornel Gogan (PNL), de a desființa 76 de posturi din cadrul Primăriei este mai mult decât un act administrativ punctual. Este o recunoaștere oficială a unei realități pe care mulți o cunosc, dar puțini au curajul să o rostească: administrațiile locale și centrale din România sunt suprapopulate de angajați inutili, angajați nu pentru competență, ci pentru obediență politică. Avem un aparat de stat infestat de o clientelă parazitară, hrănită din banii contribuabililor.
Când George Simion a afirmat că 500.000 de bugetari ar putea fi concediați, a fost taxat drept populist. Dar realitatea tinde să-i dea dreptate, măcar în fond. Desigur, o astfel de reformă nu poate fi aplicată cu toporul, haotic și nediferențiat. Însă exemplul de la Videle demonstrează că se poate — și, mai ales, că se impune. E nevoie să reduci posturile până la limita funcționalității reale. Să elimini grăsimea birocratică și să păstrezi doar fibra vitală.
S-a ajuns prea departe. În multe instituții publice găsim direcții peste direcții care monitorizează activități inexistente. Se emit vize peste avize, aprobări peste aprobări, toate pentru documente în care responsabilitatea legală oricum revine celui care le întocmește. Această pseudo-proceduralitate nu are alt scop decât să justifice posturi care n-ar trebui să existe — fiecare viză, un post ocupat pe bază de „apartenență”.
Un prieten, fost director general într-o instituție publică importantă, a realizat un experiment care ar merita inclus în manualele de administrație publică. A cerut angajaților să întocmească, săptămânal, un raport detaliat al activității zilnice, defalcat pe ore. Rezultatul? 70% dintre ei nu puteau justifica activitate reală pentru mai mult de două zile pe săptămână. Restul era pură ficțiune. Muncă mimată.
În acest context, este evident că, odată cu o debirocratizare reală și cu o digitalizare autentică — adică una care înlocuiește omul, nu îl dublează — orice instituție publică ar putea funcționa cu cel puțin 30% mai puțini angajați, fără nicio pierdere de eficiență. Din contră, activitatea ar deveni mai coerentă și mai rapidă.
Dar ca această reformă să nu devină doar o glumă amară pentru opinia publică, este nevoie de o decizie asumată, clară și neîntârziată la nivel guvernamental. Guvernul României ar putea — și ar trebui — să emită o Ordonanță de urgență care să impună un audit național al posturilor bugetare. Nu făcut de structuri de stat, care sunt parte din problemă, ci de companii de audit și consultanță din sectorul privat, fără legături cu partidele. Așa cum a sugerat și Nicușor Dan în campanie. Nu cum s-a procedat până acum, când fiecare instituție și-a desenat propriul stat de funcții și regulament de organizare după interese de grup, nu după nevoile reale ale administrației.
Primul pas logic: eliminarea funcțiilor de vizare formală a documentelor, acolo unde întreaga responsabilitate legală revine celui care le întocmește. Este o aberație birocratică de proporții. Exemplu concret: pentru a obține un certificat fiscal de la ANAF, un funcționar îl redactează — și este responsabil legal pentru el. Apoi documentul se plimbă pe la alte patru servicii, este vizat de un director, ștampilat, înregistrat. Toate aceste etape sunt inutile. Doar o piesă absurdă de teatru administrativ, jucată zilnic pe banii cetățenilor.
Reforma administrației nu este un moft, ci o urgență. Nu este doar o chestiune de eficiență, ci una de moralitate. Pentru că statul român, în forma lui actuală, nu mai este un furnizor de servicii publice, ci o rețea de redistribuire a banului public către cercuri de influență, familie și partid.
Dacă nu curățăm urgent acest mecanism, dacă nu tăiem clientela din aparat, atunci nu mai avem nici stat, nici administrație. Avem doar o castă bugetofagă care trăiește din munca altora, sub protecția legii și complicitatea politică. Și care, prin salariile exagerate comparativ cu mediul privat și prin monstruosul sistem al pensiilor speciale — acordate pentru o activitate, în esență, birocratică și inutilă — alimentează artificial deficitul bugetar și generează o presiune fiscală tot mai greu de suportat pentru restul societății.
Este timpul să alegem: stat eficient sau stat clientelar? Funcționari care servesc cetățeanul sau o administrație care se autoservește? Reforma reală va durea — dar e singura șansă de vindecare.
Nepotismul ca sistem de guvernare?
Ce avem azi în administrația publica? Un mecanism ticăloșit, cu figuranți în loc de profesioniști.
Apropo de nepotism! În ultimii ani de activitate, ajunsesem să întreb tot mai frecvent, cu o sinceră nedumerire amestecată cu lehamite: „Pe ăsta cine naiba l-a mai adus?” Era o întrebare legitimă, recurentă, devenită aproape un tic de apărare psihică în fața imposturii instituționalizate.
Am avut chiar un schimb de replici memorabil cu un fost director care, iritat că am refuzat să colaborez cu o astfel de nulitate profesională, m-a amenințat cu comisia de disciplină.
– Serios? i-am spus. Păi dacă așa se pune problema, hai s-o extindem. Să anchetăm și cum a ajuns individul ăsta în sistemul public. Cum a luat examenul, când dumneata erai în comisia de examinare?
S-a înmuiat imediat:
– Bine, bine… Nu vrei, nu mai lucrezi cu el.
Dar problema rămâne. Genul acesta de angajări nu ar fi posibile fără obediența politică sau de tip mafiot. Fără directori care răspund la comenzi și trafic de influență, gen: „Am și eu un băiat. E băiat bun. Nu-l angajezi la tine? Îți rămân dator…” Sau, mai pe șleau: „L-am sprijinit să ajungă în funcție. Acum e rândul lui să mă ajute.”
Acest mecanism ticălos, construit pe obediență, pe lipsa de onoare, de cinste, de merit real, este la originea fenomenului de nepotism. Nu mai vorbim de derapaj, ci de un sistem paralel care funcționează perfect și care e integrat în stat ca un cancer acceptat.
În ultimul serviciu în care am activat, jumătate dintre angajați erau, efectiv, figuranți. Nu exagerez. Oameni care nu știau nimic, nu erau buni de nimic, și nici speranță nu exista că vor deveni vreodată utili.
Culmea? Unul dintre aceștia, cu diplomă dintr-un domeniu fără nicio legătură cu activitatea prestată, zero experiență, crescut exclusiv pe spinarea traficului de influență al tatălui, nu doar că nu aducea niciun aport, dar avea pretenția să urce direct în funcții de conducere. Pentru că, vezi bine, venea cu recomandare de la partid.
Și ce dacă nu știe nimic? Dacă a rezistat ani de zile fără să producă o lucrare proprie, doar semnând pe munca altora, de ce n-ar putea „funcționa” și ca director?
Genul acesta de indivizi, plantați politic, sunt cărați în cârcă de ceilalți. Și nimeni nu zice nimic. Pentru că se știe cine i-a pus acolo. Și cine vrea să se pună rău cu „domnul de sus”?
În același timp, indicatorii de performanță au rămas neschimbați. Asta ce înseamnă? Că volumul de muncă pentru profesioniști s-a dublat. Ei trebuie să tragă și pentru ei, și pentru figuranți.
Iar șefii de servicii – aproape toți „interimari”, tocmai ca să fie vulnerabili și să răspundă prompt la comenzi – acceptă anomalia. O înghit. O perpetuează. De frică să nu-și piardă scaunul.
E o boală sistemică, nu o întâmplare.
Nepotismul n-ar fi o problemă dacă ar fi o excepție. Dar e regula. Și când regula este impostura, nici performanța, nici meritul nu mai au valoare. În astfel de condiții, să mai vorbim despre reformă sau moralitate în administrație e ca și cum am cere unei păsări de carton să zboare.
sursa foto:ziarulfianaciar.ro
