Când eram tânăr, optimismul nu era o alegere. Era ca transpirația într-o zi de vară: inevitabil, abundent și, cel mai adesea, necontrolat. Venea la pachet cu hormonii, ambiția și acea naivitate dulce care îți șoptește că binele va învinge, că adevărul va fi aplaudat și că, la final, toți oamenii buni vor primi un premiu – măcar un tort, dacă nu o medalie.
Credeam că lumea e maleabilă ca plastilina și că destinul răspunde la argumente logice. Între timp, realitatea mi-a servit o porție zdravănă de „dezmeticire avansată”, fără să-mi ceară acceptul sau semnătura. Și am înțeles că optimismul, odată cu vârsta, nu dispare – doar devine un sport de performanță, rezervat celor cu antrenament psihic și oarece nebunie frumoasă.
La 66 de ani – da, șaizeci și șase, dar fără șaizeci și șase de pastile – pot spune că mă simt mai bine fizic decât mulți de 50. Nu mă dor genunchii când plouă, doar sufletul când văd știrile. N-am fumat, nu beau decât vinul pe care îl fac cu mâinile mele – disciplinat, aproape monahal – și merg zilnic kilometri întregi fără să mă plâng. Dacă mă pui într-o radiografie, plămânii mei s-ar simți jenați de atâta curățenie.
Grădina e sala mea de fitness: tai, sap, plantez, repar. Mă antrenez cot la cot cu tufele de trandafiri și bolovanii refractari. Am un jacuzzi, dar nu pentru mofturi – ci pentru testat robinete, prevenit ruginirea articulațiilor și, uneori, meditat la absurditatea lumii.
Sigur, am și eu „bonusurile” vârstei: diabetul – boala de lifestyle a celor care citesc etichetele și aleg tot ce e greșit – și o spondiloză cervicală, premiu pentru statul prea drept în fața nedreptăților. Dar farmaciile încă nu mă salută pe nume, pentru reparat balamalele.
Problema nu e corpul. Problema e sufletul. Obosit. Nu deprimat, nu înfrânt. Doar sătul. E o oboseală surdă, care vine din dezamăgire – nu față de viață, ci față de oameni. Mă simt uneori ca o bibliotecă într-o lume care preferă clipurile scurte, cu pisici dansatoare și sfaturi despre cum să devii milionar în trei pași și un click.
Nu-mi fac iluzii. Nu mai aștept reforme miraculoase sau lideri cu aură de sfinți. Optimismul meu de acum e ca o cafea dimineața – nu face minuni, dar te ține treaz. E o formă de rezistență personală, rafinată, împotriva vulgarului, a superficialului și a mediocrității care ne-a devenit decor permanent.
Îl regăsesc în puțin care înseamnă mult: într-o floare care înflorește unde am plantat-o, într-o plimbare fără grabă, într-o dimineață în care nu mă doare nimic. În tăcerea pădurii. Într-un gest mic de bunătate, venit fără aplauze. Pentru că m-am autoeducat să nu sufăr din cauza invidiei pe succesul material al altora. Am știut ce e decența în a avea, fără virusul lăcomiei.
Credința? Nu în dogme și predici teatrale, ci în ceva care e dincolo de cuvinte și logică – Dumnezeu ca echilibru, ca adevăr simplu, ca bunătate pură. Nu l-am întrebat niciodată de ce lasă răul să triumfe. Poate pentru că nici El nu ne întreabă de ce, având totul, alegem să fim slabi, răi, mincinoși. Poate că libertatea e și test, nu doar cadou.
Educația (Sfânta educație care te ajuta să vezi cine ești și ce e lumea) m-a ajutat să văd clar – dar asta înseamnă și că văd mai bine hidoșenia. Să știi cum ar putea fi lumea și s-o vezi cum e, zi de zi, e o formă de exil moral. Dar n-am abdicat. Nu m-am adaptat mizeriei. Nu m-am vândut. Nu m-am transformat în ceea ce disprețuiam.
Adevărul e că optimismul nu mai e o certitudine tinerească, ci o alegere conștientă. E refuzul de a mă lăsa corupt de urât. De a ceda tentației cinismului. De a deveni spectator tăcut la mizerie. E lumina mică pe care aleg s-o țin aprinsă în mine, chiar dacă afară se face noapte.
Da, nu mai e dimineața vieții – cu entuziasmul și inconștiența ei debordante. A venit seara – dar nu o seară de apus, ci o seară de înțelepciune. Acel timp al reflecției, al echilibrului, al înțelegerii. Și da, e un privilegiu. O recompensă pentru cei care au trecut prin foc și nu s-au topit.
Asta e, de fapt, adevărata tinerețe: cea a sufletului. Când alegi să nu renunți la frumusețe, chiar dacă n-o mai vezi la tot pasul. Când refuzi să urăști, deși ai avea motive. Când te trezești dimineața și, fără să știi exact de ce, zâmbești. Și trăiești. Curat.
