M-am întrebat, nu o dată, dacă sensul vieții e ceva ce ni se oferă sau ceva ce trebuie făurit. Dacă vine de sus ori se plămădește înlăuntru, între disperare și luciditate. Astăzi nu mai caut răspunsuri definitive. Am învățat că, în fața întrebărilor esențiale, tăcerea e mai onestă decât filosofia, iar demnitatea – mai necesară decât speranța.
Și totuși, nu pot trăi fără o logică interioară a propriilor pași. Mi-am clădit sensul ca pe o fortăreață din pietre grele, adunate de-a lungul deceniilor: pietre de rușine și revoltă, de luptă și renunțare, de dor și lehamite. Nu e o construcție frumoasă, dar e solidă. Și e a mea.
Trăim într-o lume a disimulării, unde minciuna e politică de stat și ipocrizia – virtute socială. Am refuzat să particip la acest carnaval al aparențelor. Am fost considerat incomod, radical, conflictual. Nu m-a interesat. Mai degrabă un paria cu fruntea sus, decât un lacheu popular.
Adevărul – nu cel absolut, ci onestitatea interioară – e singurul lucru pentru care merită să plătești prețul singurătății. Într-o societate care își vinde conștiința la tarabă, am ales să nu fiu de vânzare. Poate chiar nevandabil.
Am văzut hoți făcând legi, judecători mimând justiția, oameni îngenunchind cu zâmbetul pe buze. În această lume sucită, verticalitatea a devenit o formă de excentricitate. Să spui „nu”, când toți spun „da”, nu te mai face erou, ci țintă. Și totuși, am ales să nu mă aplec.
Moralitatea nu mai e un ideal; e o povară. Dar e o povară care întărește. Să rămâi drept, într-o lume care te vrea strâmb, e un gest de noblețe. Iar noblețea, chiar dacă nu mai e la modă, e un mod de a da sens.
Scriu nu pentru a fi citit acum, ci pentru a lăsa urme. Pentru copiii mei. Pentru cei care vor înțelege, poate târziu, că n-am fost un nebun, ci un martor. Dacă moștenirea mea va fi o idee, un principiu, o amintire de demnitate, atunci nu am trăit în zadar.
Sensul nu stă în ce aduni, ci în ce lași. Nu în ceea ce strângi, ci în ceea ce dăinuie. Am trăit ca să las o urmă care nu poate fi ștearsă ușor. Chiar dacă va rămâne doar într-un suflet. E de-ajuns.
Am iubit oameni, locuri, idei. Nu orbește, nu posesiv, ci profund și cu reținerea celui care știe cât de efemer e totul. Iubirea, pentru mine, nu e un joc de putere, ci o formă de grijă. Nu înseamnă să iei, ci să fii acolo, discret, stabil, întreg.
Cei care iubesc lucid nu promit veșnicia. Ei construiesc clipa cu seriozitatea unui arhitect care știe că totul poate fi spulberat într-o zi. Și tocmai de aceea, nu renunță la calitate.
Există un timp în care nu mai cauți în lume sensuri mari, ci fragmente de pace. O frunză căzută corect. Un nor perfect. Un colț de liniște. Am învățat să privesc în sus, să mă retrag în pădure, să ating o piatră caldă la apus. Acolo, departe de zgomot, am găsit alt limbaj – tăcut, dar profund.
Frumusețea neinteresată, nemăsurabilă, e poate cea mai clară dovadă că viața are în ea o geometrie a sensului, chiar și atunci când logica lipsește. Natura nu minte. Dumnezeu tace, dar lasă semne.
Nu mai cred în mitul salvatorului. Nu mai aștept revoluții. Am înțeles că răul nu dispare, dar poate fi limitat. Nu cu idealuri, ci cu refuz. Nu cu lozinci, ci cu demnitate.
Dacă nu pot învinge răul, măcar să nu-l slujesc. Dacă nu pot salva totul, măcar să nu mă murdăresc. Rezistența, chiar dacă pare inutilă, e o formă de curaj. Și curajul, discret, fără cameră de filmat, e sens.
Nu știu dacă viața are un sens dat. Poate că nu. Poate că e doar o întâmplare. Dar știu că pot trăi cu sens, dacă aleg să nu mă trădez. Să nu mint, să nu mă vând, să nu mă cobor sub mine.
Îi dau vieții sens când rămân întreg, chiar și ciobit. Când pot dormi fără rușine și mă pot privi în oglindă fără să mă întorc din drum. Când liniștea mea e câștigată, nu cumpărată.
Asta e tot ce am. Și, în ciuda a tot, e suficient.
