Desi am pozat într-un dur și m-am comportat, formal, într-o astfel de manieră, în realitate am trăit toată viața cu senzația că lumea doare. Nu în sensul abstract al unui pesimist nemulțumit de soartă, ci într-un mod concret, aproape fizic. Port în mine o sensibilitate care, departe de a fi un dar confortabil, s-a dovedit adesea o rană deschisă. Am simțit oamenii mai mult decât i-am cunoscut. Am trăit suferința altora ca pe o extensie a propriei mele ființe. Și am plătit pentru asta.
Empatia nu e o alegere. Nu te trezești într-o dimineață și decizi să simți mai mult decât e cazul. Ea se insinuează în tine, tăcut, încă din copilărie, și rămâne ca un ecou constant al durerii din jur. Unii privesc suferința și întorc capul. Eu n-am putut. Chiar dacă aparent nu m-am lăsat corupt, am privit-o în ochi și, mai rău, am lăsat-o să intre.
Mi s-a spus că sunt „prea implicat”, că am o „slăbiciune de caracter” pentru că încerc să înțeleg chiar și pe cei care greșesc. Dar ceea ce mulți nu înțeleg este că empatia nu e același lucru cu mila. Mila e verticală, privește de sus și oferă un strop de alinare, uneori ostentativ. Empatia, în schimb, e orizontală. Nu se uită la celălalt, ci îl însoțește. Intră în abisul lui, fără garanția întoarcerii.
Și tocmai aici apare suferința. Pentru că cei mai mulți nu vor să fie înțeleși. Vor să fie confirmați. Vor ajutorul tău, dar nu adevărul tău. Iar când înțelegi prea bine, devii incomod. Te tratează ca pe un instrument – de sprijin, de ascultare, de sacrificiu – până când te tocești. Și apoi te aruncă, cu un amestec de ingratitudine și ușurare. Ca și cum ai fi fost prea bun pentru a conta.
Am fost tratat ca naiv, ca fraier, în multe cazuri. Iar cei care m-au folosit nu au înțeles niciodată că a dărui nu e o slăbiciune, ci o formă de verticalitate. Că a înțelege e mai greu decât a judeca. Că a simți pentru altul e, de fapt, o formă de curaj – nu de prostie.
Și totuși, n-aș renunța niciodată la acest dar. Pentru că da, empatia e un dar. Nu unul social sau psihologic, ci un dar divin, o scânteie lăsată de Dumnezeu în om pentru a nu se izola complet de ceilalți. E ceea ce face posibilă compasiunea reală, iertarea, răbdarea și, uneori, iubirea dezinteresată. E puntea care ne leagă unii de alții dincolo de cuvinte. Însă e greu de acceptat intr-o lume atât de pragmatică și de zbuciumată.
Știu că opusul empatiei nu este ura, ci cinismul. M-am străduit să nu alunec spre acolo. Cinismul e boala lentă a sufletului care s-a săturat să simtă. E anestezia conștiinței, iluzia că dacă nu te mai atinge nimic, ești mai puternic. Dar nu e putere, ci moarte lentă. A trăi fără conștiință e ca și cum ai muri în viață. E existență fără prezență, mers fără direcție, ochi fără lumină. Cinismul nu empatia mă deprimă.
Refuz să mă vindec de empatie. Prefer o suferință care mă păstrează viu unei liniști care mă transformă în piatră. Pentru mine, empatia este durerea aceea blândă, adâncă, suportabilă, cu care aleg – fără nicio ezitare și fără regrete – să substitui cinismul steril al celor care nu mai pot iubi nimic cu adevărat.
Poate că în lumea asta, a rămâne empatic e o formă de nebunie. Dar e o nebunie sfântă. E semnul că, în ciuda a tot ce am pierdut, încă sunt om.
