Timp de peste treizeci și cinci de ani, România a fost scena unei operațiuni metodice de anihilare a mecanismelor de control ale statului. Politicienii, alături de grupurile de crimă organizată din care au făcut parte sau pe care le-au protejat, au acționat cu tenacitate pentru a reduce la tăcere instituțiile ce ar fi trebuit să le limiteze abuzurile. Ținta principală: organele de control fiscal și justiția. Miza: impunitatea.
Această demolare nu s-a făcut prin forță brută, ci printr-o formă subtilă și perversă de manipulare a sistemului normativ: proliferarea excesivă a formelor, procedurilor și detaliilor birocratice, în dauna fondului și a adevărului faptic. A fost o lovitură lentă, dar eficientă, care a înlocuit principiile de drept cu ritualuri goale de sens. În loc să urmărească circulația reală a banilor, să caute scopul economic al unei operațiuni sau intenția frauduloasă a unui comportament, instituțiile de control au fost silite să se limiteze la documente conforme, acte de hârtie, semnături și ștampile. Sub pretextul „respectării legii”, s-a instaurat dictatura formei.
Astfel, realitatea a fost înlocuită cu ficțiunea. Tranzacțiile fictive au devenit perfect legale dacă erau susținute de documente „corect întocmite”. Spălarea banilor a devenit o simplă chestiune de redactare a unui contract. Evaziunea fiscală s-a ascuns sub faldurile unor declarații aparent corecte, dar golite de conținut economic. Justiția, la rândul ei, a fost capturată de acest formalism steril. Judecătorii, în loc să se pronunțe în spiritul legii și pe baza probelor concrete, au fost obligați să analizeze „conformitatea procedurii”, nu vinovăția. S-a instaurat o justiție contabilă, rece, formală, ruptă de realitate.
Această derivație nu a fost întâmplătoare. A fost o strategie conștientă, menită să creeze portițe legale pentru cei care controlează pârghiile puterii. Cu cât un sistem este mai încărcat de proceduri, cu atât este mai greu de aplicat și mai ușor de interpretat în favoarea celor care îl cunosc în detaliu. Politicienii corupți nu au avut nevoie să abolească legea – le-a fost suficient să o transforme într-un labirint. Acolo unde adevărul ar fi trebuit să triumfe, s-a instaurat relativismul legal. Acolo unde conștiința profesionistului ar fi trebuit să decidă, s-a impus supunerea față de litera legii – chiar și atunci când aceasta contrazice flagrant spiritul său.
Rezultatul este vizibil: un stat slab, în care marii evazioniști sunt achitați pe baza „lipsei intenției”, în timp ce oamenii cinstiți se sufocă în hățișul birocratic. Un stat în care inspectorii fiscali și magistrații cinstiți sunt reduși la tăcere sau eliminați, pentru că refuză să se supună iluziei. Un stat în care justiția s-a transformat într-un spectacol al aparențelor, iar controlul fiscal într-un ritual lipsit de eficiență.
În esență, România trăiește sub imperiul unui paradox tragic: legile, care ar trebui să apere realitatea, au fost deturnate pentru a o masca. Nu se mai urmărește adevărul, ci acoperirea lui sub straturi de formalism. Nu se mai sancționează frauda, ci doar neconcordanțele de procedură. Și, poate cel mai grav, nu se mai formează convingeri – se completează rapoarte.
Această substituire a realității cu ficțiunea nu este doar o problemă tehnică, ci o formă de subminare a statului de drept. Când forma înlocuiește fondul, când hârtia înlocuiește fapta, iar procedura înlocuiește conștiința, statul nu mai este funcțional. Devine un decor, un teatru în care rolurile se joacă, dar adevărul nu mai contează. Iar într-un astfel de stat, nimeni nu mai este cu adevărat protejat – nici cetățeanul, nici adevărul, nici viitorul.
