De ce tolerez manipulații, dar nu și manipulatorii? De ce sunt, uneori, critic foarte acid și intolerant și întru în polemică cu cei care se cred „doctori” în manipulare?
Pentru că între cei care ajung să creadă în minciuni și cei care le fabrică, există o prăpastie morală. Iar în această prăpastie își pierd umanitatea cei care, cu bună știință, exploatează slăbiciunile celorlalți pentru câștig propriu.
Respectul pentru dreptul la opinie nu presupune adeziune oarbă la orice afirmație, ci disponibilitatea de a asculta. Într-o societate sănătoasă, oamenii nu sunt penalizați pentru ceea ce gândesc, ci sunt ascultați, înțeleși, eventual corectați cu răbdare și argumente. Nu cu dispreț. Nu cu ură. Fiecare om are propriul său traseu existențial, format din nivelul său de educație, experiențele trăite și aspirațiile cultivate. A judeca brutal o opinie înseamnă a ignora întreg contextul care a generat-o.
Sunt de principiul, dacă poți ajuta, fă-o. Dacă nu, nu umili. Alegerea cuiva, oricât de stranie sau absurdă ar părea la prima vedere, ascunde întotdeauna o motivație. Iar motivațiile, în lipsa înțelegerii, se transformă ușor în motive de condamnare. Aici începe adevărata intoleranță: nu față de idei, ci față de oameni. Ceea ce nu e nici corect, nici moral, nici constructiv, din contra.
Cu totul altfel stau lucrurile când în față nu mai e o convingere sinceră, ci o intenție calculată de a înșela. Când apar escrocii, șmecherii și cei care manipulează în mod deliberat ignoranța. Când oportunismul devine metodă de reușită și conjunctura este transformată în prilej de exploatare. Pe aceștia nu-i pot tolera. Și reacționez, pentru că toleranța față de abuz e o complicitate mascată.
Există o diferență fundamentală între naivitate și ticăloșie. Când cineva e manipulat pentru că nu știe mai bine, pot manifesta empatie. Poate chiar compasiune. Nu acuz. Încerc să înțeleg, poate chiar să îndrum. Dar când acea persoană devine agresivă, intolerantă și fanatizată, de dragul unei cauze politice sau pentru a câștiga aprecierea unui grup, nu mai pot rămâne impasibil. Și nu iert, chiar dacă îmi atrag empatii. Cred că fanatismul oportunist, indiferent de culoarea sa ideologică, e o formă de prostituție morală. Iar această formă nu poate fi trecută cu vederea, pentru că urăsc prostituția morală și, mai ales, pe cei ce o practică.
Nu poți cere respect în timp ce calci în picioare demnitatea altora, pentru că te crezi smecher și poți domina cu șmecheria. Nu poți cere toleranță pentru manipulare, când manipularea e pentru a obține avantaje. A tolera asemenea comportamente înseamnă a le legitima. Eu nu pot accepta așa ceva, pentru că acolo unde dispare limita între minciună și adevăr, între naivitate și ticăloșie, moare însăși ideea de moralitate.
Aceasta este motivația vehemenței cu care critic multe dintre postările de pe rețelele de socializare. Nu pentru că aș detesta oamenii care le distribuie, ci pentru că majoritatea sunt lipsite de onestitate și moralitate. Nu exprimă opinii, ci servesc interese. Nu caută adevărul, ci îl suprimă. Sunt postări care manipulează, care impun pseudoadevăruri pentru a genera profit, influență sau notorietate. Iar în fața acestor forme de corupție morală, tăcerea ar fi o vină. Iar eu, deocamdată – și sper să rămân așa – am un statut special, garantat de o libertate pe care mi-am asigurat-o, nefiind dependent decât de un singur stăpân: adevărul.
