O scurtă istorie a celei mai muncite zile libere
A fost odată, prin 1886 – pe când tânăra Românie feudală abia desființase iobagia (1855 – Țara Românească, 1856 – Moldova) și habar nu avea ce înseamnă proletariat -, în Chicago, o mână de muncitori care au îndrăznit să ceară ceva scandalos pe atunci: 8 ore de muncă pe zi. Au primit în schimb gloanțe, arestări și o bombă. Așa se scrie istoria – cu sânge și praf de pușcă, mai ales când n-ai cravată și nu mergi la golf.
Ironia? Americanii, deși au declanșat revolta, n-au chef să o sărbătorească. 1 Mai mirosea prea tare a marxism pentru nasul lor fin. Așa că l-au trimis în septembrie și l-au redenumit „Labor Day”. Muncă da, dar fără proletari cu lozinci.
În timp ce proletarii din Chicago își luau gloanțe în piept pentru ideea obraznică de a munci doar 8 ore pe zi, europenii vestici sorbeau ceaiul și se gândeau dacă nu cumva revolta e prea gălăgioasă pentru gustul lor civilizat. Franța, mama revoluțiilor, s-a fâstâcit vreo 50 de ani până să declare 1 Mai zi liberă (probabil așteptau aprobarea de la vreo broșură sindicalistă scrisă în alexandrin). Germania a adoptat 1 Mai doar ca să o confişte mai târziu Hitler și să o transforme în „Ziua Muncii Naționale” – pentru că nimic nu spune „solidaritate” ca un Führer în fruntea defilării. Italia l-a sărbătorit, apoi l-a interzis sub Mussolini, ca nu cumva niște oameni care trag la jug să creadă că merită o zi fără bici. Marea Britanie? A tratat 1 Mai ca pe un musafir ciudat: l-a pus undeva într-un colț, i-a dat o denumire neutră și i-a spus să nu vorbească prea tare despre Marx. Așa că, în Vest, 1 Mai a ajuns un fel de petrecere la care toți au venit târziu, dar s-au asigurat că nu-i vede nimeni cu tricou roșu. Până și SUA, mama revoltei muncitorești, l-a dat afară pe ușă și l-a mutat în septembrie, cu nume nou și acte false, de parcă ar fi fost un martor sub protecție.
Dacă 1 Mai ar fi o religie, atunci Marx, Engels și Lenin ar fi sfinții patroni ai zilei libere cu pretenții de revoltă. Marx, din camera lui umedă de la Londra, a visat o lume în care muncitorul nu mai moare la război pentru patron, ci moare de foame egal cu toți ceilalți. Engels, capitalist cu suflet proletar (și cont în bancă), a sponsorizat idealul muncitoresc din banii făcuți pe spinarea muncitorilor – o ironie pe care nici stand-up-erii de azi n-ar îndrăzni s-o scrie. Iar Lenin, cel mai eficient manager al resentimentelor colective, a luat toată teoria, i-a pus un glonț în frunte țarului și a transformat 1 Mai într-un spectacol de masă cu pionieri, parade și lozinci de lemn.
Niciunul dintre cei trei n-a tras la grătar, dar toți au tras la jugul ideologic. N-au gustat nici mici, nici bere, dar au lăsat în urmă o moștenire care se simte și azi în fumul gros al tranziției românești. 1 Mai a fost visul lor de eliberare prin muncă… și s-a transformat în realitatea noastră de evadare din muncă. Marx plănuia revoluția mondială, românii au făcut revoluția la marginea pădurii, între mititei și manele.
În schimb, în Est, după 1945, comuniștii au preluat ideea și au transformat-o în spectacol demagogic. Defilări, lozinci, pionieri cu gulere apretate și șefi de partid care munceau doar la discursuri. Adevăratul proletar era glorificat cu forța… în pauza de masă.
După ’89, am aruncat lozincile, dar am păstrat esențialul: ziua liberă, grătarul și ipocrizia. Politicienii s-au prins rapid că nu trebuie să muncești ca să onorezi munca. E suficient să dai mici gratis și să zici, cu fața de înmormântare: „Respect pentru clasa muncitoare!”
În România de azi, 1 Mai înseamnă șlapi, șosete și cozi la grătar. „Sărbătorim munca” într-o țară unde munca e sport extrem, iar plata la negru e religie. Ne declarăm solidari cu muncitorii, dar nu ne salutăm nici în lift. Luptăm pentru drepturi… la umbră, lângă frigiderul cu bere.
Bugetarii filozofează despre efort, de pe șezlong, iar influencerii postează citate din Marx cu filtre de vacanță și hashtag burnout. E ziua în care statul mimează grija pentru muncitori, iar muncitorii mimează că mai există.
Concluzie (cu gust de fum, bere și calcule meschine)
De la Chicago la Costinești, 1 Mai a devenit o relicvă a nimicului festiv. O revoluție reciclată în pomană electorală și lene organizată.
Anul acesta, în stil dâmbovițean, PSD și PNL au suprapus 1 Mai cu alegerile prezidențiale. Manevra e atât de subtilă, încât pare făcută de Dorel: „Dacă tot nu știe nimeni ce-i cu 1 Mai, hai să voteze între două beri.” Cine va profita? Poate PSD-ul, care are experiență în grătare patriotice. Poate PNL-ul, care visează la electoratul bronzat.
Sau poate nimeni. Poate, în sfârșit, Ciolacu și ai lui și-au dat singuri cu sticla de bere în cap.
Să dea Dumnezeu!
Până atunci, să nu uităm: Munca nu e pentru sărbătorit. E pentru evitat.
