Trăim într-o epocă grăbită, lacomă, obsedată de consum și de aparențe, în care totul se mișcă cu o viteză amețitoare, iar profunzimea pare că a fost dată la schimb pentru senzații de moment. În această goană oarbă după satisfacții rapide, dragostea – odinioară o taină sacră – a fost desacralizată, transformată într-un obiect de consum, într-o plăcere de unică folosință.
Ce înseamnă, azi, să iubești cu adevărat? Poate că, pentru mulți, iubirea a devenit doar o experiență fizică, o evadare din singurătate, un mod de a amorți durerile interioare fără să le înțelegi. Nu mai există timp pentru conexiune reală, pentru suflete care se caută și se regăsesc. Într-o societate care se arde pe sine în flăcările propriei superficialități, dragostea nu mai e dar, ci monedă de schimb. O îmbrățișare nu mai vindecă, ci doar confirmă o tranzacție. Iubirea s-a golit de conținut și a devenit, tot mai des, un act animalic de eliberare a frustrărilor acumulate.
Și da, poate părea șocant, dar tonul spre această „simplificare” a iubirii l-au dat, în parte, și femeile – nu din superficialitate, ci din exasperare. (Și nu, nu este o afirmație misogină, dimpotrivă). Pentru că, după ani în care li s-a cerut să fie „bune”, „blânde”, „cumsecade”, femeile au început să aleagă și ele cu ochii, cu pielea, cu dorința. „De ce să nu alegem bărbați frumoși?” – întreabă ele. „Măcar dacă ne vor răni, să o facă frumos.” Ironia amară a acestei alegeri este însă că, în spatele unei fălci conturate și a unui trup sculptat, nu se mai caută sufletul. Caracterul nu face masaj seara și nici nu arată bine în selfie-uri.
Și totuși, asta e libertatea. Femeile aleg. Nu pentru că s-au degradat. Ci pentru că pot. Iar această libertate de a alege fără rușine sau explicații l-a determinat pe Freud să se întrebe, cu un amestec de fascinație și neputință: „Ce vrea, de fapt, o femeie?” Și tot el spunea, cu aceeași luciditate, că dragostea e începutul tuturor lucrurilor. Fără iubire, sufletul se ofilește. Reprimarea iubirii – sau deformarea ei – naște nevroze, dezechilibre, traume.
Astăzi, în loc să o cultivăm, iubirea e mimată. Ne jucăm de-a dorința, dar ne e frică de dăruire. Simulăm emoții în timp ce ne păstrăm inima ferecată. Totul e o iluzie: gesturi goale, zâmbete de vitrină, orgasme fără mângâieri sufletești.
Cândva, iubirea se năștea lent, în pași timizi, din tăceri care spuneau mai mult decât un discurs. Se învăța, se construia, se respecta. Avea răbdare. Se hrănea din priviri lungi și atingeri nesigure, dar sincere. Nu era grăbită, nu cerea dovada fizică înainte de cea sufletească. Așa cum spunea Erich Fromm: „Iubirea nu este ceva natural. Ea necesită disciplină, răbdare, credință și depășirea narcisismului. Nu este o senzație întâmplătoare, este un act de voință.” Carl Jung adăuga, cu o limpezime tulburătoare: „Acolo unde iubirea predomină, dorința de putere dispare. Iubirea și puterea nu pot coexista. Unul este umbra celuilalt.”
Astăzi însă, trăim într-o lume în care puterea seduce mai mult decât sensibilitatea. Iar tinerii cresc într-un climat în care totul se reduce la fizic. La 15 sau 16 ani, adolescenții încep viața sexuală fără să înțeleagă nimic despre legătura profundă dintre două suflete. Dragostea a devenit o probă de performanță, nu o călătorie interioară.
Respectul, fidelitatea, angajamentul? Termeni depășiți. Ce contează azi e imaginea, plăcerea de moment, compatibilitatea corporală. Și tot Freud ne amintea: „Dragostea și munca sunt pietrele de temelie ale umanității noastre.” Astăzi muncim frenetic, dar iubim în gol. În loc de cuvinte, aruncăm trupuri. În loc de priviri tandre, evaluăm proporții. În loc să ne atingem sufletul, ne atingem carnea. Am devenit consumatori unii ai altora, iar dragostea – acel foc tainic – s-a stins în cenușa dorințelor instant.
Simone de Beauvoir spunea: „Nu te naști femeie, devii femeie.” Astăzi, femeia „devine” doar dacă se conformează standardelor dictate de pornografia de masă și publicitate. Nu mai contează sufletul, ci sânii, buzele, silueta. Iubirea s-a pierdut în pixelii unui ecran și în tăcerea celor care ar trebui să o apere: părinții.
Părinți care, preocupați de cariere, rate și vacanțe, uită să-și învețe copiii despre tandrețe, loialitate și profunzime. În loc să le ofere rădăcini emoționale, le oferă carduri și validare socială. În loc să le vorbească despre virginitate ca pe o alegere, nu ca pe o rușine, preferă să închidă ochii sau, mai grav, să încurajeze banalizarea iubirii. Și Jung avertiza: „Cel mai groaznic lucru care li se poate întâmpla copiilor noștri este să trăiască viețile noastre și să repete greșelile noastre.” Iar poate cea mai uitată lecție rămâne cea rostită de Fromm: „Libertatea sexuală nu aduce fericirea decât dacă este susținută de o maturitate emoțională echivalentă.”
Și-atunci, întrebarea e simplă, dar sfâșietoare: Cum ne întoarcem la iubire?
Raspunsul, profund, l-a dat Gabriel García Márquez
„Atunci ce să facem?
– Dragoste.
– Ești sigur?
– Da.
– Ei bine, mă dezbrac.
– Și de ce să îți scoți hainele?
– Ei bine, vreau să o fac.
– Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să FACI DRAGOSTE?
– Ei bine, din câte știu, așa se face.
– Nu, nu este singura modalitate de a face dragoste.
– Și cum atunci?
– Lasă-ți hainele mai departe și hai să vorbim până obosim, să râdem de nimic și de toate, să ne uităm unul la altul până când încercăm să ne dăm seama. Cu mine nu trebuie să îți dezbraci corpul, ci sufletul, să ne uităm unul la altul până când rămânem fără cuvinte, iar acolo, în acel moment când cuvintele sunt insuficiente pentru a explica ceea ce simțim, în acea liniște infinită ne putem atinge pe noi înșine. Înțelegi?
– Ne atingem, zici?
– Da, ne vom atinge cu tandrețea docilă a unei mângâieri care se extinde dulce până la moarte într-o îmbrățișare.
– Oh, ce frumos.
– Uite, mă vei lăsa să te țin de mână?
– Da.
– Simți? Acesta este unul dintre modurile de a face dragoste. Despre asta este vorba. Îți vei lăsa hainele pe tine și vom vorbi până ce ne vom sătura. Să ne privim gurile, genele, buzele unul altuia, iar dacă sărutul va fi necesar, va veni fără să ne ceară permisiunea. Hai să vorbim până ne vom cunoaște toate amintirile, până când ne vom cunoaște secretele noastre cele mai profunde, doar să mă lași să te privesc spre cea mai extremă și delicioasă încântare, lasă-mă să îți văd Sufletul până la epuizare, până când acești ochi renunță și mă obligă să cobor pleoapele care mă determină să dorm.
– Și o să-i forțezi să rămână deschiși?
– Da, să te privesc toată noaptea… Numai pe tine”.
Poate că primul pas este să avem curajul să ne oprim. Să ascultăm liniștea dintre noi. Să ne uităm din nou în ochii celuilalt, nu doar pe profilul lui de Instagram. Să reaprindem focul unei îmbrățișări care nu cere nimic, dar oferă tot.
Adevărata iubire nu se trăiește în viteză. Ea crește, se maturizează, așteaptă. Se clădește în momente de tăcere, în vulnerabilitate împărtășită, în sinceritate dureroasă. Nu e sex fără dragoste, nici dragoste fără trup – e un dans între suflete, o comuniune. Antoine de Saint-Exupéry spunea: „A iubi nu înseamnă să te uiți unul la celălalt, ci să privești împreună în aceeași direcție.”
Poate că, dacă am învăța din nou să iubim cu sufletul, nu doar cu trupul, n-am mai simți nevoia să întrebăm: „Sex fără dragoste?” – pentru că răspunsul ar fi deja în inima noastră.
