Proporția dintre cei care gândesc — logic și moral — și cei care nu gândesc, integrați în spiritul de turmă, este uriașă în favoarea ultimilor. Deși pare absurd, comunismul a reușit să creeze ceea ce își dorea: „omul nou” — lipsit de sentimente, puțin educat, analfabet funcțional, incapabil să ia decizii și ușor de manipulat. I s-a inoculat perfect spiritul de turmă.
Acest tip de individ, incapabil să raționeze în ce lume trăiește, caracterizat de un oportunism feroce și lipsit de scrupule, este cel care ieri l-a votat pe Georgescu, azi îl votează pe Simion. Nu pentru că înțelege cine este Simion, ce planuri are, cât din ce spune este utopie sau realizabil, dacă există vreo fărâmă de moralitate în comportamentul sau în ceea ce predică — ci pentru că în el se regăsesc. Simion este proiecția realizabilă a fiecăruia dintre acești oportuniști. Este expresia mediocrității, a diletantismului, a pseudo-educației care reușește să plutească acolo unde ar trebui, firesc, să se înece.
Aceasta este marea dramă a valorilor reale ale României: sunt forțate să trăiască într-o societate care le respinge. Pentru mulți dintre cei care gândesc, prostituția morală devine singura cale de supraviețuire. Degeaba ești inteligent, educat, competent, dacă nu faci compromisuri morale — nu doar că nu reziști, dar ești rapid eliminat din joc.
Între ignoranți, a spune adevărul, a promova cinstea și demnitatea, e ca și cum ai arunca mărgăritare în gura porcilor. Uită-te la sondaje: un absolvent de matematică, cu doctorat real și o carieră construită pe merit, este surclasat de un hooligan fără nicio profesie, fără nicio contribuție reală, cu un trecut opac și un comportament suburban. Lângă el, un profesor ratat profesional, cu o pauză suspectă în activitate și un fost procuror fără mari merite, transformat în politician pe modelul mentorului său, Năstase, de la care a învățat arta trădării și a vânzării naționale.
Pentru cei care gândesc, care au moralitate, verticalitate și educație reală, societatea românească actuală oferă doar două opțiuni: retragerea în anonimat sau prostituția morală. A spune adevărul într-un astfel de mediu e echivalent cu a arunca mărgăritare în gura porcilor. Inteligența fără compromisuri nu supraviețuiește între ignoranți — doar oportunismul are priză.
În acest tablou sumbru, viața intelectualului care refuză compromisul devine o dramă autentică. Izolat, disprețuit sau, cel mult, tolerat cu o superioritate falsă de cei care domină spațiul public, el trăiește într-un exil interior continuu. Într-o societate în care valorile sunt răsturnate, iar a fi moral este o vulnerabilitate, intelectualul ajunge o relicvă — un martor tăcut al prăbușirii.
Nu doar că nu are loc în jocul puterii, dar prezența lui morală devine o ofensă pentru cei care au făcut din abdicarea de la principii o virtute. Împins spre periferie, redus la neputință, acest om devine un Sisif contemporan, condamnat să urce zilnic muntele rațiunii, știind că bolovanul va fi rostogolit înapoi de ignoranță și minciună.
Pus în fața deciziei între viața și cariera unui intelectual moral — care supraviețuiește cu greu într-o societate cinică — și viața și cariera unui Simion, Antonescu sau Ponta, alegerea, pentru marea majoritate, e simplă și clară. Nu aleg modelul demnității, ci modelul supraviețuirii. Cei din urmă devin reperul: sunt vizibili, vocali, prosperi și aparent invincibili.
Într-o lume în care verticalitatea este sinonimă cu eșecul, iar minciuna bine ambalată aduce succes electoral și acces la putere, nu mai există nicio motivație colectivă pentru a alege binele. Astfel, nu doar că răul devine acceptabil, dar el este glorificat și dorit.
Această prăbușire morală nu este întâmplătoare, ci susținută constant de un aparat mediatic care glorifică mediocritatea, amplifică derizoriul și pune reflectorul pe caricaturi umane în detrimentul valorilor autentice. Presa, transformată într-un instrument de reprogramare colectivă, nu mai informează, ci condiționează reflexe. Influențatorii nu mai inspiră gândirea, ci o înlocuiesc.
Simion, Antonescu, Ponta sau alți produse similare ai acestui mecanism nu sunt accidente ale democrației, ci rezultatul ei direct, în forma ei pervertită. Ei sunt validați prin vot de aceia care se recunosc în ei și care refuză, instinctiv sau conștient, reperele morale ce le-ar putea demonta iluzia propriei decențe.
În fața acestei realități, fiecare conștiință este chemată să aleagă: resemnarea în fața majorității sau rezistența morală, chiar cu prețul izolării. Intelectualul adevărat nu este învins atâta vreme cât refuză compromisul. Chiar și tăcerea lui, dacă e una demnă, devine o formă de protest.
Dar până când tăcerea va fi singura armă, iar supraviețuirea — singura victorie, România nu va putea vorbi despre o reală însănătoșire morală. Schimbarea începe cu refuzul fiecăruia de a accepta impostura ca normă și cu curajul de a spune, fie și în deșert: „Așa nu!”
