Revin cu un subiect mereu actual, care reprezintă cea mai mare problemă a României moderne, frâna care blochează dezvoltarea și progresul!
Într-o Românie sfâșiată între formă și fond, între simulare și autenticitate, s-a născut și consolidat o castă hibridă de indivizi: sinecuriștii. Fie că poartă uniformă, robă sau costum de politician, aceștia nu sunt altceva decât paraziți ai unui sistem construit să-i recompenseze nu pentru ce oferă societății, ci pentru tăcerile și complicitățile lor. Sinecurismul a devenit politică de stat, iar impostura – merit național.
Sinecura – locul unde se îngroapă meritul și se îmbogățește obediența
Termenul de „sinecură” vine din latina medievală sine cura animarum – „fără grijă pentru suflete”. E o ironie amară că exact asta oferă sinecura românească: funcții fără grijă pentru binele public, fără responsabilitate, dar cu privilegii de castă. O slujbă bine plătită, oferită de regulă în afara oricărei competiții reale, și în care munca e mimată, dar răsplata e reală. Sinecuristul este, în fapt, un privilegiat fără vocație, un administrator al imposturii.
Elita falsă: când mediocritatea se îmbracă în autoritate
Cele mai vizibile figuri ale sinecurismului românesc provin din instituții militarizate sau juridice. Mulți dintre acești oameni au intrat în școli profesionale deghizate în academii – precum celebra școală de poliție de la Câmpina – și au urmat apoi trasee „universitare” la fabrici de diplome unde promovarea e garantată dacă știi să nu deranjezi. În paralel, au învățat mimetismul autorității: ținuta rigidă, jargonul gol și atitudinea de superior.
Astfel de indivizi, ajunși polițiști, jandarmi, ofițeri SRI, procurori, judecători sau politicieni, cer respect nemăsurat și recompense extravagante pentru o muncă adesea formală, lipsită de performanță reală. Cei care au tras lozul cel mare sunt cei care au știut să tacă la momentul potrivit, să închidă ochii când trebuia și să se alinieze la ordinele neoficiale ale sistemului.
Corupția – criteriul ascuns de promovare
S-a generalizat aproape complet ideea că una dintre condițiile esențiale pentru a promova într-o funcție sinecuristă este acceptarea jocului corupt. Traficul de influență, plata mitei, susținerea rețelelor informale și obediența față de grupurile de interese devin pașaportul real către funcții-cheie. Nu profesionalismul, nu vocația, nu performanța. Sistemul își selecționează oamenii pe criterii de fidelitate față de corupție, iar cei care refuză compromisul sunt eliminați sau marginalizați.
Retorica „importanței muncii” – o minciună convenabilă
Cel mai toxic element al acestui mecanism este retorica „importanței muncii prestate”. Suntem asaltați constant cu mesaje despre „misiunea nobilă” a polițistului, „sacrificiul” jandarmului, „responsabilitatea uriașă” a magistratului. În realitate, munca acestor categorii este adesea birocratică, repetitivă și, în multe cazuri, ineficientă. Când eficiența apare, ea e accidentală sau individuală, nu sistemică.
Această retorică nu este doar falsă, ci și periculoasă, pentru că servește ca pretext pentru a justifica pretenții absurde: salarii de zeci de mii de lei, pensii speciale de peste 20.000 lei/lună și o rețea de privilegii care ar ruina orice economie normală.
Economia reală – sclavul de serviciu al sinecurismului
Toată această aristocrație de mucava nu produce nimic. Ea doar consumă. Iar ce consumă nu vine din nimic, ci din sudoarea și precaritatea mediului privat – adevăratul contributor la PIB, la bugetul de stat, la inovație și progres. Angajatul de la multinațională, antreprenorul sufocat de taxe, IT-istul, inginerul, profesorul sau medicul onest – ei susțin financiar întregul dezmăț.
Realitatea crudă este că economia reală nu mai poate susține sinecurismul instituționalizat. Deficitul de cont curent de 9,3% (la final de 2024) nu este doar o cifră seacă în raportările BNR. Este simptomul unei boli cronice: consumul excesiv de resurse publice de către categorii care nu produc valoare, ci doar justificări și privilegii.
Magistrații – sinecurism cu robă și pretenții divine
Magistrații ocupă un loc aparte în ierarhia sinecurismului. Sub acoperirea independenței justiției, s-a dezvoltat o castă cu privilegii feudale și o aroganță de monarhi. Cu salarii nete de 20-30.000 de lei și pensii care depășesc 90% din ultimul venit, ei reprezintă expresia pură a sinecurismului suprem. Nu răspund pentru erori, nu pot fi sancționați de cetățeni și decid uneori discreționar soarta unei țări, fără transparență sau argumentație coerentă. Sistemul i-a recompensat regește pentru tăcere în fața marilor abuzuri și pentru pasivitate în fața corupției instituționalizate.
România – o țară unde meritul e subvenționat, iar impostura e premiată
Suntem în punctul în care inteligența e suspectă, iar loialitatea față de mediocritate e promovată. O țară în care poți lua o pensie specială la 45 de ani, fără să fi produs nimic memorabil, dar în care un antreprenor care creează locuri de muncă e hăituit de ANAF. O țară în care cultura e subfinanțată, dar paradele și salariile speciale curg fără oprire.
Tăcerea complice a clasei politice
Ceea ce șochează nu este doar existența sinecurismului, ci complicitatea politică generalizată în menținerea lui. Nu există niciun partid parlamentar, niciun candidat la președinție care să abordeze frontal problema sinecurismului și a ravagiilor economice pe care le produce. Toți evită subiectul cu o precizie suspectă. Și nu e de mirare: președintele României are un control esențial asupra a două caste sinecuriste – magistrații și serviciile secrete.
Dar ceea ce trebuie spus clar este că politicienii nu sunt doar complici, ci printre cei mai mari beneficiari ai sinecurismului. Fie direct, prin funcții, pensii și privilegii, fie indirect, prin clientela pe care o întrețin și care le garantează loialitatea și voturile. Sinecurismul a devenit sistemul de alimentare al întregii clase politice: un circuit închis în care banii publici nu mai au legătură cu binele public, ci cu întreținerea unei elite false, care trăiește din confiscarea statului.
Exemplele sunt nenumărate și revoltătoare. Fostul premier Mihai Tudose, ajuns consilier la BNR, după ce și-a terminat mandatul cu zero reforme notabile. Fostul ministru de finanțe Eugen Teodorovici, propulsat într-o funcție europeană fără atribuții reale. Nenumărați parlamentari, fie ei de la PSD, PNL sau UDMR, ajunși în consilii de administrație ale companiilor de stat sau în agenții inutile, cu salarii de 10.000–15.000 de lei pe lună. Unii nici nu știu exact ce presupune funcția, dar semnează și încasează.
Inclusiv ASF-ul – supranumit „azilul de lux” al clasei politice – este plin de personaje propulsate politic, fără vreo competență notabilă în domeniul financiar. Iar în Consiliul Concurenței și Curtea de Conturi sunt plantați, de ani buni, foști parlamentari și apropiați de partid, care mimează controlul, dar nu deranjează nimic din esența sistemului sinecurist.
Această tăcere nu este doar un semn de lașitate, ci o dovadă de vinovăție colectivă. Clasa politică a devenit gardianul privilegiilor și protectorul imposturii, iar prețul îl plătește întreaga societate: prin stagnare, emigrație, subdezvoltare și, mai ales, prin pierderea încrederii în ideea de justiție socială.
Concluzie: dincolo de cifre – o țară furată de la viitor
Sinecurismul nu e doar o problemă morală, ci și una de securitate economică. Atunci când bugetul public e sfâșiat de privilegii nemeritate, când meritocrația e înăbușită de rețele de protecție, iar elitele adevărate sunt silite să emigreze sau să se retragă în tăcere, România devine o țară furată. Nu de hoți de buzunare, ci de hoți de destin.
