Nicio societate sănătoasă nu-și construiește viitorul începând de la zero, la fiecare nouă generație sau schimbare de regim. Nicio națiune care a cunoscut progresul real nu și-a reinventat fundamental structura de fiecare dată când a schimbat conducerea. Doar societățile bolnave sau captive unor elite imature cad în capcana resetării continue.
România post-decembristă a devenit un exemplu cronic al acestui sindrom. Fiecare guvernare vine cu sloganuri de „reformă”, dar în realitate, asistăm doar la o altă rundă de demolare a ceea ce s-a construit anterior. Nu pentru că ar fi neapărat greșit, ci pentru că noul venit nu se poate legitima altfel decât aruncând în ridicol tot ce l-a precedat. Așa se ajunge la haos instituțional, la politici fără continuitate, la reforme începute și niciodată finalizate.
Progresul nu înseamnă dărâmare. Înseamnă acumulare. Înseamnă construcție peste ce s-a validat prin experiență, completare inteligentă, adaptare, nu anulare. Dar pentru a face asta, ai nevoie de oameni cu viziune, cu o minimă cultură istorică și politică, cu respect față de efortul înaintașilor. Și, mai ales, cu un ego suficient de echilibrat încât să nu confunde România cu propria agendă.
Actuala clasă politică, întreținută de o rețea invizibilă de păpușari și interese subterane, este ancorată într-un conservatorism stupid. Nu vorbim aici de conservatorismul valorilor, ci de conservarea privilegiilor, a imposturii, a rețelelor parazitare. Un sistem care refuză orice formă de meritocrație, orice tentativă de reformă reală. Așa ajungem ca cei competenți să fie marginalizați, iar diletanții promovați pentru obediență și maleabilitate. Cum să construiești o țară cu oameni care nu știu nici măcar să înțeleagă mecanismele fundamentale ale statului?
Uitați-vă la politicieni. Toți, fără excepție, sunt niște resapati. Niște frustrați care au eșuat în tot ce au întreprins. Or, România nu are nevoie de revoluții sterile, ci de zidari. De oameni care să recunoască ce a fost bun, să conserve, să repare, să adauge, nu să pună totul la pământ ca să-și lase amprenta în cenușă. Dar pentru asta e nevoie de o masă critică educată, capabilă să distingă între reformă și haos, între lideri și aventurieri.
Din păcate, electoratul nostru, manipulat și adormit de promisiuni găunoase, legitimează perpetuu mediocritatea. Iar mediocritatea, odată ajunsă la putere, se înconjoară doar de ce îi este inferior. Așa am ajuns un stat care își sapă singur temelia, în numele unei schimbări fără direcție.
Până nu vom înțelege că progresul nu înseamnă distrugere, ci construcție inteligentă, nu vom ieși din acest cerc vicios. Și până nu vom învăța să alegem oameni cu substanță, nu cu sloganuri, vom rămâne o societate condamnată să se joace la infinit de-a începutul.
