Am petrecut aproape treizeci de ani în mijlocul luptei cu frauda fiscală. Cu puține victorii și enorm de multe eșecuri. Am fost martorul și, uneori, singurul opozant al unor rețele care s-au dezvoltat sub ochii unor instituții paralizate de incompetență și complicitate. Dacă ar fi fost un film, poate ar fi semănat cu Caracatița. Dar realitatea a fost, de multe ori, mult mai sofisticată și mult mai lipsită de glorie. Aici nu există muzică de fundal, nu există eroi romantici sau justiție la final. Doar o luptă tăcută, dusă de câțiva naivi împotriva unei armate invizibile, dar perfect organizate.
Mafia de azi nu mai e ce era odinioară. E mai deșteaptă. Mai subtilă. Mai bogată.
Spre deosebire de filmul italian, unde infractorii erau ușor de identificat, în România contemporană mafia poartă costum, zâmbește convingător în fața camerelor, citează din lege și are în agendă numerele directe ale unor magistrați, parlamentari și miniștri. Nu mai fură cu pistolul, ci cu stiloul. Nu mai mituiesc cu sacoșa, ci cu promisiuni de funcții, contracte și protecție reciprocă.
Instituțiile statului? Îmbătrânite, blazate, amputate profesional.
În toți acești ani, am văzut cum profesioniștii reali, cei formați pe teren, au fost marginalizați, împinși spre pensie, către boală sau chiar spre colaborare pasivă cu răul. Sistemul nu doar că nu i-a protejat, ci i-a încurajat să plece sau să tacă. În locul lor, au apărut „experți” de birou, șefi numiți politic, oameni fără experiență, dar cu obediență perfectă.
Mafia, în schimb, a știut să atragă competență.
A plătit bine. A selectat atent. A racolat din instituții cei mai buni informaticieni, juriști, contabili. A format echipe multidisciplinare capabile să creeze mecanisme de fraudă atât de complexe, încât niciun organ de control nu le mai poate înțelege pe deplin. Iar dacă cineva se apropie prea mult de adevăr, intervine justiția „independentă”, care clasează, tergiversează sau îngroapă.
Ce avem azi?
Un stat pierdut într-un hățiș birocratic, care își pune singur piedici. O clasă politică ce mimează interesul public în timp ce trăiește din hoție. Și o populație confuză, obosită, care a învățat să accepte anormalul ca pe o regulă a jocului.
Mafia a câștigat teren nu pentru că a fost mai puternică, ci pentru că statul a refuzat să lupte corect. A renunțat la inteligență, la curaj, la onoare. A ales să fie figurant într-un film regizat de alții.
Da, viața bate filmul. Dar filmul are un final. Noi încă trăim în acest coșmar continuu. La noi Caracatița e rulata zilnic, în realitate, fără sfârșit.
