Duminica Floriilor, sărbătoarea în care Hristos a intrat triumfal în Ierusalim, reprezintă doar preludiul unei uriașe trădări. Este o imagine a ignoranței, a lipsei de încredere în bine și a forței manipulării. Aceeași mulțime care-L întâmpina cu ramuri și osanale, avea să strige, doar câteva zile mai târziu, „Răstignește-L!”. Și aceasta nu este o poveste din trecut; este oglinda noastră în timp, care rămâne un „prezent continuu” al aceleași trădări.
Ne place să credem și ne amăgim că am fi fost altfel decât evreii din timpul lui Moise, care cârteau și se răzvrăteau, deși fuseseră eliberați din robie. Poporul ales de Dumnezeu, la care ne-am raliat, a fost expert în cârtire. Nu înțelegeau libertatea. Oamenii au început să murmure: nu le mai plăcea mana, nu le convenea drumul, nu aveau încredere în liderul lor, deși văzuseră cu ochii lor marea despărțită și coloana de foc care le lumina noaptea. Dumnezeu le dăduse libertate, dar ei o voiau pe cea veche din Egipt – cu usturoi, carne și lanțuri.
Secole mai târziu, aceeași mentalitate, aceeași mulțime. Îl aclamau pe Isus la intrarea în Ierusalim, pentru că se născuse speranța unui nou eliberator. Dar când Hristos n-a vrut să le dea pâine și spectacole (precum politicienii de azi), ci adevăr și cruce, L-au trădat. Nu au suportat cuvântul care judeca și nici adevărul despre ipocrizia lor. L-au preferat pe Baraba – un tâlhar – în locul Celui ce le spunea să-și poarte crucea, adică să fie sinceri, drepți și cinstiți. Ne place să ne imaginăm și să mimăm că suntem în tabăra celor care L-au urmat pe Isus până la capăt. Dar adevărul este că, judecând după faptele noastre de azi, când ne lăsăm manipulați cu minciuna, dacă am fi trăit atunci, cei mai mulți dintre noi am fi fost în mulțimea care-L condamna pe Isus. Poate chiar în primele rânduri, urlând „Ia-L!”
Da, azi, povestea se repetă. Răstignirea nu mai are loc pe un deal în Ierusalim, ci zilnic, pe dealul din sufletele noastre ipocrite. Îl re-răstignim pe Hristos prin vanitate, egoism, indiferență, minciună, ură, ipocrizie și batjocură. Ne rugăm formal (lecturând din cărți ori citând din memorie cuvintele altora), postim ipocrit, rezumând postul (care este jertfă) la un simplu ritual, crezând că acesta poate substitui mila, și ne declarăm formal credincioși, dar ne purtăm exact ca cei din pustiu și ca cei din Ierusalim. Ne rugăm doar când ne e greu, când suntem bolnavi ori vrem ceva material. Ne închinăm doar când ne vede lumea, ca să fim percepuți ca fiind credincioși. Nu vrem un Dumnezeu viu și prezent în viața noastră, ci unul de paradă, pe care să-l scoatem la sărbători, ca pe o icoană decorativă, cu care să impresionăm. De fapt, doar ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini, dar faptele noastre sunt dovada că nu avem nici urmă de Hristos în viața noastră.
Să fim sinceri azi: pentru majoritatea, Paștele e o repetiție anuală a aceleași piese de teatru – stupidă și diletantă. Ne pregătim mai degrabă cu liste de cumpărături decât cu post. Întâmpinăm sărbătoarea de Paști cu haine noi, nu cu suflet nou. Curățăm geamuri și covoare, aranjăm grădina, vopsim gardul și casa, dar nu ne tulbură și nu facem nimic pentru a înlătura ceea ce contează cel mai mult: mizeria din noi.
Mâncăm mielul, ghiftuindu-ne, bem vinul ca să ne simțim bine, dar nu înțelegem ce a însemnat cu adevărat Jertfa. Aprindem lumânări, simbolic, ca lumină călăuzitoare, dar trăim în cel mai adânc și nepătruns întuneric. În noaptea Învierii, ne îngrămădim la biserici cu telefoanele în mână, ca să fim remarcați, nu cu inima, pentru a înțelege profunzimea acestui miracol și eveniment.
Creștinismul nostru e de formă. Ne-am obișnuit cu o religie formală, estetică, festivistă, care să nu deranjeze. Un fel de floare la butonieră. Îl vrem pe Dumnezeu aproape, înțelegător, conciliant, iertător, dar să nu ne schimbe cumva viața, care e construită pe compromisuri morale. Să ne binecuvânteze, dar să nu ne mustre. Să ne ierte, dar soft, fără să ne doară.
Cel mai grav este că am transformat credința într-o unealtă de manipulare: politicienii o folosesc pentru voturi, părinții pentru a ține copiii în frâu, iar mulți o invocă doar ca decor spiritual pentru o viață imorală, atunci când vor să-și justifice deciziile proaste. Cât de ușor ne declarăm „credincioși”, dar trăim, în fapt, ca niște atei. Trădăm, furăm, bârfim, înșelăm, mințim, ne urâm între noi — și totuși ne batem cu pumnul în piept că suntem „un popor creștin”.
În realitate, L-am exilat total pe Dumnezeu din viața noastră, iar acum Îl aducem înapoi ca simbol festiv. Hristos nu mai locuiește în inimi, ci în postările de pe Facebook, în urările pline de fals și în ritualuri golite de conținut.
Postim de carne, dar nu de răutate. Ne abținem de la mâncare, dar nu de la a judeca pe cei din jur, conform standardelor noastre subiective. Ne împărtășim fără să iertăm sau să tolerăm. Ne închinăm, dar n-avem nimic sfânt în noi care să justifice închinarea.
În prostia noastră (generată de șmecherie și viclenie, pe care o confundăm cu inteligența), suntem convinși că Dumnezeu se mulțumește cu formalismul și că-L putem păcăli doar cu gesturi. Dar Dumnezeu nu e naiv, cum cred cei mai mulți, care au impresia că Dumnezeu poate fi manipulat cu șiretenie și viclenie. El vede. El știe. Și poate tace, dar nu uită.
Da, când vrem să justificăm de ce suntem așa, este cel mai ușor și comod să arătăm cu degetul spre „societate”, „politicieni”, „preoți corupți” sau „sistem”. Dar Hristos n-a murit pentru mase, nu doar pentru ceilalți, ci pentru fiecare în mod personal. Deși se predică astfel de către clerul bisericesc, este o farsă. Nu există „credință colectivă”, intermedieri și „mântuire națională”, cum predică, în special, ortodoxia, care oferă mântuire generală. Există doar tu și El.
Asta e problema cea mare: ne-am obișnuit să trăim în turmă, alții să gândească pentru noi, dar să nu gândim ca niște oi cu Păstor. Ne mulțumim să facem ce face toată lumea, fără să ne întrebăm dacă e adevărat, dacă are sens, dacă ne transformă sau doar ne ansteziază.
Dumnezeu nu cere fanfară ori mii de wați, ouă roșii, ori colorate, cozonaci și miel la cuptor și program special la TV, cu divertismente de o moralitate indoielnică și iz de prostituție reală și morală. Cere o inimă umilă, smerită și zdrobită. Adică o inimă care să conștientizeze suferința, compasiunea, mila, altruismul, de care mulți din jur au nevoie. Nu vanitate, egoism, ură și dorința de a-ți însuși ce aparține altuia. Dar cui îi mai pasă de așa ceva, când tot ce contează e poza cu lumânarea, masa îmbelșugată și „Sărbători fericite!” aruncat automat ca o replică dintr-un film prost, punctând doar la capitolul impresie? La asta, din păcate, se rezumă tot.
Poate că n-o să putem schimba lumea în ansambu. Dar, dacă ne autoconștientizăm, fiecare poate opri în propria viață teatrul, sa-și arunce masca ipocriziei și poate începe credința. Adevărata credință. Aia tăcută, profundă, fara marketing în mass-media sau pe rețelele de socializare. Aceea care schimbă omul, nu algoritmul. Aceea care te transformă în ceea ar trebui să fii, nu în ceea ce ascunzi că ești, sub masca ipocriziei.
Adevărul? În forma în care îl trăim azi, Paștele n-are niciun rost. E doar o parodie a unei Învieri pe care nu o mai vrem în viața noastră. E redus doar la un pretext pentru circ si distracție.
Ne prefacem că sărbătorim biruința vieții, dar, pentru că n-o înțelegem, nu știm nici s-o definim și ce sens are, trăim în moarte spirituală, pentru că ori nu înșelegem, pentru că facem totul automat, după cutume moștenite, ori nu vrem să înțelegem pentru că nu ne convine. Ne lăudăm cu Lumina, dar locuim în întunericul propriei fățărnicii.
Ce trebuie să reținem din doctrina creștină?
Aici, în mijlocul aceleași mulțimi care azi aclamă sărbătoarea Paștelui, fiecare dintre noi trebuie să își pună întrebarea esențială: „Cum răspund eu personal la Jertfa Lui Hristos?”. Mântuirea nu este colectivă, nu se obține prin apartenența la un grup, nu vine din tradiții sau obiceiuri impuse. Ea este o alegere personală, un act conștient al inimii. Nu există salvare prin automatismul obiceiurilor religioase, care se reduc la un ritual gol de conținut. Nici măcar Paștele nu poate salva dacă nu înțelegem cu adevărat ce înseamnă această sărbătoare, ce înseamnă Crucea.
Iar problema este că nu vrem să ne schimbăm. Ne e frică să ne înfruntăm adevărul despre noi înșine, să lăsăm orgoliile și minciunile să cadă, să renunțăm la păcatele care ne dau „confort” și „siguranță” în această lume. Suntem prea adânc antrenați în jocurile puterii și în umilința supunerii față de normele acestei societăți care ne alimentează ego-ul, dar nu și sufletul.
Totul se reduce la o decizie de conștiință: o alegere între a trăi în continuare în iluzie, în minciună și în păcat, sau a accepta adevărul, chiar dacă acest lucru înseamnă schimbare, suferință și, poate, izolare. Hristos ne oferă drumul spre adevăr, dar acest drum este strâmt, greu, incomod și nu promite succes în ochii lumii.
Un alt mit larg răspândit este ideea că putem fi mântuiți prin fapte bune, prin comportamente sociale „corecte”, prin „respectarea” unui set de norme morale sau de legi religioase. Cu toate că faptele bune sunt, evident, o manifestare a unui caracter bun și al unui suflet care încearcă să urmeze calea lui Hristos, ele nu sunt suficiente pentru mântuire. Mântuirea nu se câștigă nici prin conformism, nici printr-o listă de acțiuni „corecte”. Mântuirea vine dintr-o schimbare profundă a inimii, dintr-o relație personală cu Hristos, dintr-o viață trăită în Duhul Adevărului și al Iubirii, care transformă omul din interior. „Dacă nu aveți iubire, nimic din ce faceți nu valorează” – este mesajul esențial al Evangheliei.
Noi nu avem nevoie de un sistem moral formal, de legi care reglementează comportamentul, de standarde impuse din afară. Avem nevoie de o schimbare interioară, de o decizie liber aleasă de a-L urma pe Hristos, nu pentru a obține o „mântuire de teorie”, ci pentru a trăi o viață de adevăr, de sinceritate și de iubire.
Păcatul nostru cel mai mare este că ne agățăm cu toții de iluzii. Iluzia că Paștele e o sărbătoare a „societății noastre”, că ritualurile religioase sunt suficiente pentru a justifica o viață „corectă” și „nevinovată”. Iluzia că, odată cu sărbătorile, am împlinit cumva ceea ce Dumnezeu ne cere. Iluzia că Dumnezeu va accepta un sacrificiu formal, unul care nu vine dintr-o schimbare reală a inimii.
În această săptămână sfântă, între Duminica Floriilor și Marea Înviere, ar trebui să reflectăm mai mult la ce înseamnă cu adevărat Jertfa. Cât de mult ne-a costat pe noi personal acea Jertfă? Suntem dispuși să trăim în adevăr, să punem pe altarul sacrificiului nostru toate iluziile și falsele noastre „siguranțe”? Sau preferăm să ne simțim bine în confortul ipocriziei și să considerăm că simpla prezență la biserică sau câteva cuvinte spuse la timpul potrivit ne vor mântui?
Nu suntem salvați prin tradiții sau prin obiceiuri. Hristos nu a murit pe Cruce ca să ne facem niște ritualuri și să simțim că am „bifat” ceva. A murit pentru ca noi să înțelegem, în mod profund și real, că El este Singurul care poate transforma viața noastră, că noi suntem cei care trebuie să renunțăm la mândrie, la minciună și la egoism.
Paștele nu trebuie să fie doar un moment în care trăim o sărbătoare exterioară, plină de forme goale. Trebuie să fie o reîntoarcere la esență. O renaștere a sufletului. O șansă de a ne analiza viața și de a decide: trăim pentru Hristos sau doar pentru noi înșine? Și dacă decizia este de a trăi pentru Hristos, ce înseamnă aceasta pentru fiecare dintre noi? Cum ar trebui să ne schimbăm viața, valorile, relațiile, în mod concret, pentru a reflecta acest angajament?
Hristos ne învață că mântuirea nu este o destinație, ci un proces continuu, o luptă perpetuă de a ne depăși pe noi înșine, de a deveni oameni mai buni, mai smeriți și mai plini de iubire. Nu vom ajunge niciodată la „perfect” pe acest pământ, dar tocmai prin această luptă constantă găsim adevărata pace. Paștele este doar începutul acestei lupte, nu finalul ei.
În concluzie: Paștele trebuie să fie o oportunitate de introspecție profundă, de recunoaștere a propriilor greșeli, de schimbare interioară, nu o simplă adunare de obiceiuri sau o petrecere de familie. Este timpul să ne întoarcem la esența credinței și să înțelegem că adevărata înviere este aceea a sufletului nostru. În acest sens, Hristos nu ne cere doar să-L sărbătorim cu ritualuri, ci să-L urmăm cu adevărat, să trăim după învățăturile Sale, chiar și atunci când acest lucru nu este ușor.
Paștele este o chemare de a renunța la minciună, de a ne ridica din moartea păcatului și de a trăi o viață adevărată, o viață în care fiecare zi este o luptă pentru adevăr și iubire. Mântuirea nu se află în simboluri, ci în schimbările adânci și durabile pe care le facem în noi înșine.
