Două facultăți diferite, ambele rare, ambele incomode. Perceperea adevărului presupune inteligență, exercițiu și onestitate intelectuală. Acceptarea lui presupune caracter. România suferă cronic de ambele lipsuri.
Un om integru are nevoie de amândouă. Fără perceperea adevărului e prost informat. Fără acceptarea lui e ticălos. Iar viața fără principii morale nu e viață, ci o formă de vegetație socială. Principiile morale fără adevăr, la rândul lor, sunt simple lozinci: pancarte goale fluturate de indivizi care vor beneficii morale fără costuri morale.
Spațiul public românesc este o uzină de non-adevăr. Rețelele sociale, televiziunile de partid, politicienii, „analiștii”, influencerii cu diplome de TikTok și neuronii la promoție ne sufocă zilnic cu opinii, „păreri avizate”, interpretări și explicații livrate doct sau brutal, în funcție de nivelul de alfabetizare al emitentului. Toți vor să „explice”. Niciunul nu vrea adevărul.
De partea cealaltă se află receptorul — turma. Nu cetățeanul, nu individul, ci consumatorul de zgomot. Evident, furnizorul are un scop. Niciodată adevărul. Întotdeauna aparența de adevăr, suficient de verosimilă cât să liniștească prostia și suficient de ambiguă cât să acopere interesul. Iar receptorul este pus în situația — teoretic — de a distinge adevărul. Practic, de a-l evita.
Aici apare marea vulnerabilitate a românului mediu. Dacă „softul” percepției adevărului este prost instalat — educație precară, gândire critică absentă, reflexe de slugă — individul va respinge adevărul cu o încăpățânare demnă de studiu clinic. Nu contează câte documente îi arăți, câte cifre îi pui sub nas sau câte dovezi îi explici. Adevărul îl irită. Îl obosește. Îi strică liniștea.
Iar dacă softul acceptării adevărului lipsește complet — ceea ce e frecvent — atunci lucrurile sunt simple: adevărul nu va fi acceptat nici dacă vine cu ștampilă, semnătură și martori. Pentru că acceptarea adevărului implică responsabilitate. Iar responsabilitatea e cel mai detestat concept din societatea românească.
România nu este manipulată pentru că i se ascund adevărurile. România este manipulată pentru că refuză să le accepte. Corupția e demonstrată. Impostura e vizibilă. Incompetența e strigătoare la cer. Dar toate sunt tolerate cu o seninătate de balamuc social. „Toți fură.” „Așa e peste tot.” „Ce vrei să facem?” — mantra națională a renunțării la discernământ.
De multe ori, când explici lucruri elementare și te lovești de o obtuzitate cronică, de parcă ai vorbi cu un perete dotat cu drept de vot, ajungi inevitabil la întrebarea biblică: „omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul”. Da, a ajuns. Dar numai teoretic. Practic, majoritatea au rămas la nivelul instinctului și interesului imediat.
Pentru că a cunoaște adevărul înseamnă, în esență, a ști să deosebești binele de rău. Iar când un om pretinde că știe diferența, dar alege sistematic răul, problema nu mai este de inteligență. Este de caracter. Iar când nu acceptă adevărul, devine limpede că nu-l poate recunoaște. Nu pentru că nu-l vede, ci pentru că nu-l suportă.
În acest punct, polemica este o pierdere de timp. Dialogul presupune doi oameni dispuși să accepte adevărul dacă le este demonstrat. În România, dezbaterea publică este, în mare parte, o succesiune de monologuri isterice, în care fiecare își apără minciuna preferată cu o agresivitate invers proporțională cu nivelul de înțelegere.
Să te consumi polemic cu un om care nu recunoaște valoarea adevărului este nu doar inutil, ci degradant. Este ca și cum ai încerca să convingi un pește că apa e udă. Nu-l interesează. Trăiește în ea fără să o înțeleagă.
Într-o societate în care adevărul este acceptat doar dacă nu deranjează, iar binele doar dacă aduce beneficii imediate, problema nu mai este manipularea. Problema este alegerea conștientă a ignoranței. Iar ignoranța asumată nu mai este o scuză. Este o vină.
