Liturghia reformei
Bolojan este omul providențial.
Bolojan a echilibrat bugetul.
Bolojan a atacat sinecurile și clientela bugetară.
Bolojan a lovit mafia clientelară.
Bolojan a redus cheltuielile publice.
Așa sună refrenul. Un refren repetat obsesiv de presa pro-Bolojan, până la saturație. Titluri pompoase, fără nicio corespondență cu realitatea trăită, menite să țină loc de fapte, reforme și rezultate. O liturghie mediatică în care credința trebuie să suplinească evidența.
Pentru că, oricât și-ar dori Bolojan – și am serioase îndoieli că își dorește cu adevărat, și nu doar declarativ, ipocrit –, este imposibil să faci reformă reală cu această configurație parlamentară, cu acest guvern și cu acest sistem legislativ. De fapt, nu asistăm la un eșec al reformei, ci la una dintre cele mai mari cacealmale politice de după 1990, ambalată abil în discurs tehnocratic.
Realitatea trăită, nu cea declarată
Ce vede și ce simte fiecare cetățean este cu totul altceva: veniturile i-au scăzut. Nu simbolic, nu marginal, ci concret – erodate de creșterea taxelor și impozitelor, de inflație și de o politică fiscală construită exclusiv pe spinarea celor care muncesc și produc.
Despre diminuarea cheltuielilor publice ni se spune mereu că „urmează”. Totul este la timpul viitor.
Bolojan propune.
Bolojan vrea.
Bolojan cere.
Concret însă, din ceea ce propune, vrea și cere Bolojan, nu s-a realizat nimic.
Pensiile speciale au rămas neatinse. Salariile din ASF, ANCOM, ANRE, agenții, companii de stat și institute de cercetare au rămas la fel – stabilite discreționar, prin negociere, fără plafoane, fără criterii, fără rușine. Numărul bugetarilor, mai ales din administrația publică locală – adevărata gaură neagră a finanțelor publice – nu doar că nu a scăzut, ci continuă să crească, prin angajări politice care falimentează primării și consilii județene printr-o anvelopă salarială obscenă.
Programele de tocat bani publici, gen Anghel Saligny și altele similare, inclusiv cele care toacă bani europeni, merg mai departe nestingherite, fără control real al eficienței, oportunității sau legalității.
Subvențiile partidelor au rămas intacte.
Veniturile demnitarilor au crescut.
Mitul reformatorului vs. structura bugetului
Aici se rupe propaganda de realitate.
Reformele reale nu se măsoară în declarații, ci în structura cheltuielilor bugetare. Iar structura a rămas aceeași. Cheltuielile rigide, clientelare, politizate – exact cele care au generat deficitul bugetar – nu au fost atinse.
Deficitul nu a fost corectat structural, ci acoperit prin creșteri de taxe, împrumuturi masive și amânări de plăți. Statul nu s-a subțiat. S-a hrănit mai agresiv din aceeași sursă: cetățeanul fără putere.
Cu alte cuvinte, nota de plată nu a fost redusă, ci redistribuită. Nu către cei privilegiați, ci către cei vulnerabili.
Tehnocratul fără bisturiu
Bolojan este chirurgul care intră în sala de operație, explică gravitatea situației, cere calm și încredere, dar refuză să opereze. Nu taie nimic esențial. Nu atinge zonele vitale. Cere doar pacientului să suporte mai multă durere, „pentru binele lui”.
Un reformator autentic își creează dușmani.
Un administrator al imposturii își creează aplaudaci.
Nu vedem conflicte reale cu beneficiarii privilegiilor. Nu vedem legi care să zguduie casta rentieră. Vedem doar un reformism fără risc politic – adică fără reformă.
Presa și fabrica de „salvatori”
Nicio cacealma politică nu rezistă fără presa care o legitimează. Presa românească nu mai verifică reforme; le proclamă. Titlurile țin loc de politici publice. Adjectivele țin loc de cifre.
Nu se compară promisiuni cu rezultate.
Nu se cer legi votate, ci intenții enunțate.
Nu se urmăresc efecte, ci narațiuni.
Presa nu mai este câine de pază, ci agent de marketing politic, cu pretenții de neutralitate. Ea fabrică mitul salvatorului tocmai pentru că refuză să arate costul real al „reformei”: sărăcirea celor care nu pot negocia cu statul.
De ce românii ajung să creadă în falși salvatori
Pentru că sunt obosiți.
Pentru că sunt dezamăgiți.
Pentru că trăiesc de trei decenii într-o tranziție fără sfârșit.
Românii nu mai caută soluții, ci figuri. Nu mai cer sisteme funcționale, ci oameni „hotărâți”.Într-o societate traumatizată, salvatorul devine o nevoie psihologică, nu o opțiune rațională.
În plus, educația civică este aproape inexistentă, iar gândirea critică este descurajată. Cetățeanul este antrenat să accepte „nu există alternativă”, „așa trebuie”, „e dureros, dar necesar”. Este pedagogia supunerii, nu a înțelegerii.
Când statul îți ia mai mult și îți explică mai bine de ce trebuie să accepți, mulți confundă explicația cu competența și duritatea cu onestitatea.
Concluzie: fanariotismul modern
Aceasta nu este reformă. Este fanariotism modern: creșterea birurilor asupra populației, protejarea privilegiilor, salvarea clasei politice aflate la putere, ambalate într-un discurs tehnocrat.
Un stat care nu-și taie propriile rente, dar cere sacrificii celor fără putere, nu se reformează.
Se conservă.
Se apără.
Se reproduce.
În concluzie, Bolojan nu este salvatorul economiei și nu este în slujba cetățeanului. Este, conștient sau nu, salvatorul politicienilor compromiși, al foștilor guvernanți care au produs haosul economic – în special al lui Grindeanu, Ciucă și Ciolacu.
Restul este propagandă. Iar propaganda, într-un stat capturat, nu este un accident. Este o politică publică.
