Sub masca reducerii cheltuielilor publice, ministrul Sănătății afirmă public că aproape jumătate dintre certificatele de handicap aflate în plată ar fi false sau nejustificate. Domnul Rogobete susține că sunt necesare „măsuri urgente”, invocând ideea că există persoane care chiar suferă de dizabilități reale și care ar trebui sprijinite cu adevărat. Dar, în fapt, prin retorica sa stupidă, lovește în toți, inclusiv în cei cu dizabilități reale.
Întrebarea esențială este însă aceasta: cine îl împiedică (sau l-a împiedicat) pe ministrul Rogobete să sesizeze organele de cercetare penală, dacă deține probe concrete în acest sens?
Comisiile care stabilesc încadrarea în grad de handicap se află în mod direct în aria sa de responsabilitate instituțională. Ce măsuri concrete a dispus pentru ca membrii acestor comisii să răspundă penal și pecuniar pentru eventualele certificate false emise? A inițiat controale, anchete administrative, sesizări penale? A înaintat vreo plângere către parchete? Pentru ca n-a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmațiile sale tembele.
Dacă nu a făcut nimic din toate acestea, ministrul nu este doar lipsit de coerență, ci se află într-o posibilă culpă penală. Potrivit art. 267 Cod penal, omisiunea sesizării organelor judiciare de către un funcționar public care ia cunoștință despre săvârșirea unei fapte penale în legătură cu serviciul său constituie infracțiune. Or, până în prezent, nu există nicio informație publică potrivit căreia ministrul Rogobete ar fi dispus verificări, este în posesia unor rapoarte ori constatări în baza carora sa fi formulat o plângere penală sau să fi sesizat Parchetul.
În lipsa unei astfel de sesizări, afirmațiile sale nu pot fi interpretate decât ca o manipulare de proporții, cu efecte sociale devastatoare. Pe baza acestor declarații nedovedite, Guvernul a decis anularea facilităților fiscale acordate persoanelor cu handicap, producând prejudicii majore exact celor mai vulnerabili dintre cetățeni.
Există persoane cu handicap grav, dependente de locuință și de mijloacele proprii de transport pentru a se putea deplasa, care trăiesc exclusiv din indemnizația de handicap, de aproximativ 1.200 de lei. Pentru aceste persoane, noul regim de impozitare creează o alegere cinică și inumană:
– fie plătesc taxele și impozitele și sunt condamnați la foame și frig;
– fie nu le plătesc și riscă pierderea locuinței, ajungând instituționalizați, în grija aceluiași stat care pretinde că face „ordine”. Ce e mai costisitor pentru stat? Să suporte cheltuielile de instituționalizare sau să acorde facilități fiscale?
Nimeni nu contestă existența unor cazuri punctuale de corupție, în care certificatele de handicap au fost obținute fraudulos, pe bază de șpagă. Dar acestea trebuie investigate individual, acolo unde există suspiciuni concrete, nu printr-o acuzație generală, aruncată iresponsabil, potrivit căreia „50% dintre certificate sunt false”.
Cum demonstrează ministrul această cifră? Pe ce bază factuală? Pe ce rapoarte? Pe ce sesizări penale?
Mai mult, în procedura de încadrare în grad de handicap sunt implicate numeroase instituții: Consilii Județene, Primării, servicii de specialitate, medici, comisii de evaluare, iar în anumite situații inclusiv instanțe, parchete și alte autorități de control. A afirma că jumătate dintre certificate sunt frauduloase înseamnă, implicit, a acuza de complicitate sistemică toate aceste instituții și pe toți funcționarii, procurorii și judecătorii care au verificat, avizat sau confirmat aceste dosare.
Este o acuzație extrem de gravă. Și cu atât mai gravă cu cât nu este urmată de nicio acțiune penală concretă.
Din punct de vedere moral, gestul ministrului este profund reprobabil. A lovit exact în cea mai defavorizată categorie socială: persoanele cu handicap grav, private acum de facilități fiscale esențiale pentru supraviețuire.
Și dacă tot vorbim despre „echitate”, stat de drept, justiție socială, apare o întrebare legitimă: de ce veteranii de război, văduvele acestora, revoluționarii sau alte categorii sociale – care nu au handicap locomotor, care pot desfășura activități și pot obține venituri – beneficiază de facilități fiscale, în timp ce o persoană cu handicap grav, gradul I, incapabilă să muncească, este lipsită de orice sprijin real? Ce logică morală susține această discriminare? Ce criteriu de justiție socială o justifică?
Pentru că, în absența facilităților, pentru mulți dintre acești oameni alternativa nu este „responsabilizarea”, ci foametea, frigul sau instituționalizarea forțată. Cine va avea grijă de ei dacă statul se retrage complet? Familia? Piața liberă? „Solidaritatea”?
Cât de morală este această ierarhizare cinică a suferinței?
Și cât de periculos este un discurs politic care sugerează, implicit, că persoanele cu handicap grav nu mai au dreptul la o viață decentă?
Aceasta nu este reformă. Este abuz, mascat în retorică moralizatoare.
