Din păcate, Dan Bucura are dreptate când a hotărât să boicoteze votul. Și nu doar dreptate – are un drept la replică pe care, dacă statul român ar fi o casă de nebuni cu acte, ar trebui să i-l trecem în Constituție. Pentru ce să mai mergem la vot? Să alegem dintre reprezentanții mafiei politice? Întrebarea nu e cinică, e doar trist de realistă.
Timp de 35 de ani, mafia politică a nășit un mecanism electoral care încă mai poartă eticheta de „democratic”, dar doar în sensul în care și salamul cu carne conține carne – în imaginația producătorului. În realitate, totul este programat în birourile șefilor de partid, în laboratoarele clientelei și în cercurile restrânse ale celor care decid destinele a milioane de oameni cu același calm cu care îți alegi umbrela într-o zi ploioasă.
Electoral, lupta nu este între oameni și putere, ci între clanurile care se bat pentru dreptul exclusiv de a toca bugetul. Cetățenilor li se livrează doar spectacolul, circul, falsa divergență. La final, indiferent de vot, tot clanurile înving.
Cetățenii nu mai au alternativă reală, ci doar sinistra „opțiune” de a alege dintre marionetele puse pe liste de sforarii politici. Listele nu sunt făcute pentru alegător, ci pentru ecosistemul sinecurist: rude, amante, oameni de casă, executanți fideli. Ca să ajungi pe liste nu ai nevoie de competență, ci fie de obediență totală față de șefii care le compun, fie de bani – pentru că locurile se cumpără, iar prețul crește în funcție de cât de „eligibilă” e poziția.
Alegerile libere și curate, în care cetățenii decid soarta țării? O iluzie. O hologramă democratică proiectată pe pereții unei realități cinice. În practică, alegătorul este prins într-un labirint construit astfel încât, indiferent pe unde intră, să iasă în același punct: în fața unui reprezentant al mafiei politice. Mecanismul de vot nu este democratic, ci perfect optimizat pentru a conserva puterea acelorași grupuri care au capturat statul încă din anii ’90.
Cum controlează partidele selecția candidaților
Așa-zisele liste electorale sunt, în fapt, inventare de obediență. În spatele fiecărui nume există un algoritm: „cât de mult ne datorează?”, „cât de bine tace?”, „pe cine poate mobiliza?”, „ce slăbiciune putem exploata?”. Oamenii valoroși, independenți, cu gândire proprie? Excluși din start. Independența e un risc, competența e un inconvenient, iar decența e o boală rară, neacceptată de sistem.
Democrația internă a partidelor este un mit. Un mit cu aceeași credibilitate ca „vaccinul împotriva corupției”. În România, meritocrația politică a fost înlocuită cu meritocrația obedienței: cine se pleacă cel mai jos, urcă cel mai sus.
Clientela politică – motorul mafiei de partid
Clientela nu este un accesoriu, ci infrastructura de bază a întregului sistem. Administrația, companiile de stat, direcțiile, agențiile, instituțiile, toate sunt populate cu soldați loiali. Aceștia depind de partid pentru funcții și venituri, iar partidul depinde de ei pentru voturi, mobilizare și constantă loialitate. Este o simbioză toxică, un ecosistem închis care se autoprotejează și se autoreproduce.
Fabricarea depresiei democratice
Cea mai mare reușită a mafiei politice nu este fraudarea votului – ci fraudarea percepției. Timp de trei decenii, românii au fost aduși în punctul în care cred, sincer și justificat, că „nu avem pe cine vota”, că „oricum nu se schimbă nimic”, că „sunt toți la fel”. Depresia democratică este cea mai stabilă formă de capital electoral.
Un electorat demoralizat e ideal: nu protestează, nu caută alternative, nu pune întrebări. Participă din inerție la ritualul votului, cu aceeași energie cu care completezi un formular la ANAF. Apatia devine fundația perfectă pentru perpetuarea mafiei politice.
Democrația ca ritual fără substanță
Alegerile românești sunt un ritual impecabil în aparență: afișe, promisiuni, dezbateri, urne păzite, exit poll-uri, declarații pompoase. Dar conținutul e gol. Totul funcționează ca o piesă de teatru în care decorul e impecabil, actorii sunt mediocri, iar spectatorii știu că se joacă aceeași operetă de 35 de ani.
Este democrație doar în manualele de educație civică. În practică, trăim într-o democrație de carton – frumos decorată, dar gata să se prăbușească la prima adiere de onestitate.
Concluzie provizorie
Întrebarea nu mai este de ce nu mergem la vot. Întrebarea adevărată este: cine ne mai reprezintă cu adevărat? Cine poate sparge monopolul politic al mafiei? Cine poate rupe cercul de fier al clientelei?
Până nu găsim un răspuns, votul rămâne doar un ritual, o formalitate, o ștampilă pusă pe o foaie care consfințește același lucru: dominația aceleiași mafii politice, în aceeași țară care a renunțat de mult să mai fie a cetățenilor ei.
sursa foto: google.ro
