Timp de 35 de ani de „liniște” sinecuristă – perioada cuprinsă între epoca iliesciană și prezent – n-am trăit, de fapt, în România, ci în versiunea ei evoluată și mai perversă: o „Republică Sinecuristan”, guvernată de o mafie neo-comunistă care și-a schimbat doar costumele, nu și instinctele. O țară-fantomă construită în umbra României reale, unde orice lege care împiedica ascensiunea clientelei politice era abrogată, modificată sau pur și simplu ignorată cu o nonșalanță demnă de un partid-stat care și-a pierdut rușinea, dar nu și privilegiile.
Rezultatul? O societate în care competiția dintre clanurile politice și dintre „băieții deștepți” – interlopi cu diplome bine ștampilate – a transformat competența într-un mit urban, iar meritocrația într-o poveste bună de spus copiilor ca să adoarmă. Cum să consideri normal să plătești salarii de peste 10.000 de euro într-o firmă falimentară sau într-o agenție care nu reglementează absolut nimic, și să afirmi cu seninătate că „nu există soluții” pentru a opri dezmățul bugetar? E ca și cum sinecuriștii ar fi o armată de ocupație care a câștigat războiul și își impune învingător regulile.
Astăzi, după ce am ajuns la fundul sacului – deficit bugetar de peste 8,5%, împrumuturi luate la dobânzi de lumea a treia, prețuri-record la energie, carburant și hrană, populație captivă unor monopoluri născute prin corupție – adevărul nu mai poate fi ascuns nici măcar cu ajutorul propagandei de partid: sinecurismul este cauza numărul unu a prăbușirii economice a României.
În consecință, asistăm la un război total, fără prizonieri, între cei care încearcă cu disperare să salveze țara – Nicușor Dan, premierul Ilie Bolojan și miniștrii USR – și armata sinecuristă care refuză să renunțe la vreun privilegiu, fie el cât de mic. Sunt precum niște hiene care au pus stăpânire pe pradă: pentru ei nu există limită, nici morală, nici economică, nici umană. România poate să ardă, populația poate să tremure de frig și foame; important e ca ei să-și păstreze scaunele tapițate din bani publici.
Problema fundamentală însă nu este „cine are dreptate”, ci cine are puterea reală. Iar puterea se află încă în mâinile lor: un PSD resuscitat – paradoxal – de Bolojan; un AUR format din nostalgici ai comunismului și etern avizi de funcții; o Curte Constituțională și o Justiție aliniate perfect la jaful bugetar; lideri de sindicat deveniți nababi; o jumătate de PNL confiscată; plus UDMR – veșnic conectat la conducta cu bani publici.
Oastea reformei – Nicușor Dan, Bolojan și câțiva miniștri USR – are în schimb doar adevărul, matematica economică și o parte a electoratului treaz, care înțelege dimensiunea cancerului sistemic numit sinecurism. Disproporția aduce a scenariu western: câțiva oameni decenți împotriva unui sat întreg condus de bandiți.
Ironia supremă este că singura șansă ca reformiștii să câștige războiul este tocmai colapsul financiar iminent, tăierea fondurilor europene. Un moment pe care sinecuriștii îl neagă cu disperare, dar care se apropie inexorabil. Și, culmea cinismului, PSD și AUR se pregătesc deja să arunce vina pe USR, Nicușor Dan și Bolojan. Logica lor amintește de criminalul care, după ce și-a înjunghiat victima, îl acuză pe medic: „Dacă nu-i scoteai cuțitul, trăia!” Si cere Parchetului să-l ancheteze pe medic pentru crimă.
Astăzi este limpede ca lumina zilei: PSD și PNL au creat dezastrul bugetar, au întreținut sinecurismul care sufocă țara și vor provoca blocarea fondurilor europene. Dar au tupeul cosmic de a arăta cu degetul spre cei care încearcă să repare ruinele. Iar o parte semnificativă a populației înghite propaganda cu seninătate, înjurând exact pe cei ce trag de frâna de avarie înainte ca locomotiva să sară în prăpastie.
Nu există masochism civic mai mare decât acesta.
La rădăcină, drama României nu este una economică, ci una morală. O țară nu se prăbușește pentru că are hoți – toată istoria omenirii e plină de astfel de episoade. O țară se prăbușește atunci când oamenii decenți obosesc, se resemnează, sau, mai rău, încep să creadă că decența e o formă de prostie.
Sinecurismul nu este doar un mecanism birocratic de furt; este o filosofie de viață, o religie a privilegiului nemeritat, o cultură a nihilismului în care nu mai există bine și rău, ci doar „ai noștri” și „ai lor”. În „Republica Sinecuristan” nu mor doar finanțele publice – moare sensul. Moare comunitatea, moare respectul, moare ideea de merit. Iar o societate fără sens este ca un organism fără coloană vertebrală: se prăbușește în sine însuși.
Tragedia reală nu este că politicienii fură. Tragedia este că mulți cetățeni ajung să considere normal ca politicienii să fure, iar integritatea – o rătăcire naivă, bună pentru manualele de morală. Când corupția devine normă, iar cinstea – excepție, nu mai avem o problemă politică; avem o problemă ontologică: însăși fibra societății se destramă.
În acest context, lupta dusă de Nicușor Dan, Bolojan și miniștrii USR depășește cu mult politica. Este un test moral colectiv, un moment de cumpănă în care o națiune decide dacă mai are anticorpi sau dacă a capitulat definitiv în fața propriei decăderi.
Poate că fondurile europene se vor tăia. Poate că statul va intra în colaps. Poate că vom fi forțați, în sfârșit, să privim realitatea în față, fără perdea. Paradoxal, tocmai acest șoc ar putea deveni începutul regenerării. Pentru că numai destrămând iluzia putem reconstrui realitatea.
Civilizațiile nu mor din cauza dușmanilor externi, ci pentru că se golesc pe dinăuntru. Iar România încă nu este moartă; este rănită, obosită și prinsă între două lumi: una veche, putredă, care refuză să moară, și una nouă, firavă, care se încăpățânează să se nască.
Rămâne, în final, o întrebare de o simplitate devastatoare: Câtă Românie mai există în noi?
Și, mai ales,suntem dispuși să o salvăm înainte ca ea să nu ne mai poată salva pe noi?
Pentru că această întrebare nu e adresată clasei politice – acolo răspunsul e deja cunoscut și trist.
Nu e nici pentru armata de ignoranți care încă mai crede în promisiunile lor.
Ea este pentru acele milioane de oameni decenți care duc țara în spate: cei care muncesc, plătesc taxe, respectă legea, cred în merit, în democrație și în ideea de stat de drept.
Este pentru părinții ai căror copii educați și muncitori sunt batjocoriți, la fiecare pas, de beizadelele incompetente ale politicienilor și clientelei lor – acei privilegiați care cred că România e moșia lor privată.
Întrebarea e pentru noi, cei care încă mai știm diferența dintre dreptate și impostură.
Pentru că, în fond, România nu se va ridica prin cei care au distrus-o, ci prin cei care încă refuză să înceteze a o iubi.
Republica Sinecuristan – anatomia unei țări capturate!
COMENTARII
