După mai bine de cincisprezece ani de anchete, amânări, tertipuri, expertize „contradictorii”, avocați de lux și drumuri nesfârșite între instanțe, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat, în sfârșit, o sentință istorică. 18 imobile – hoteluri, terenuri, păduri, ape termale, practic bucăți întregi din stațiunea Băile Herculane – au fost confiscate în urma constatării unei privatizări frauduloase. Și, lucru mai rar decât concomitența dintre bun-simț și politica românească – cu exceptia celor care au beneficiat de gaselnita statului mafiot, numita prescripție -, autorii jafului au primit ani grei de pușcărie.
Din păcate, tocmai caracterul excepțional al acestei sentințe arată cât de profund bolnav a fost sistemul și cât de bolnav rămâne. Cazul Herculane e un accident fericit în marea de complicități, un episod singular într-o istorie a privatizărilor făcute după aceeași rețetă intrată deja în folclor: subevaluarea.
În România post-1990, toate marile privatizări au fost realizate cu același manual în față: se subevaluează masiv, se ignoră activele strategice, se închid ochii la ilegalități, se pun în funcții oameni obedienți, iar apoi se vinde totul pe o nimica toată unor „investitori” care au venit doar cu servieta, nu și cu capitalul. Astfel s-au ridicat, peste noapte, averile miliardarilor români: frații Cristescu, Ovidiu Tender, George Copos, Gruia Stoica, Catarama, Niculae, Patriciu, Voiculescu, Comanescu, Ghiță și întreaga galerie a „investitorilor strategici” crescuți cu sânge rece la umbra FPS, ANP, APAPS, AVAS, OPSPI.
De la Petrom la Sidex, de la ARO la Republica, de la contractele EADS și Bechtel la Distrigaz (E.ON), Electrica (Enel), Gojdu și Rompetrol, de la retehnologizările din energie – celebrul caz al Hidrocentralei Porțile de Fier – până la industria în ansamblul ei, bugetul statului a fost devalizat obsesiv. Privatizările epocii Năstase au fost doar versiunea industrială a aceleiași „rețete tradiționale românești”. Un fel de sarmale ale tranziției: aceleași ingrediente, același miros greu, același gust amar. Totul împănat cu interese politice, protecție instituțională și obediență.
Pentru acești „investitori”, adevărata miză nu au fost niciodată capacitățile productive, retehnologizarea sau dezvoltarea economică. Nu. Ținta au fost întotdeauna terenurile, infrastructurile, monopolurile, pozițiile dominante în piață – profitul sigur și fără responsabilități. Iar statul, condus de oameni numiți politic, cu moralitatea scoasă la licitație, a fost nu doar slab, ci deliberat slăbit, pentru a putea fi jefuit fără rezistență.
Și mai grav este faptul că aceeași rețetă funcționează și astăzi. Indestructibilă, adaptabilă, reinventată – dar perfect operațională. Există și acum găști de „băieți deștepți”, poate mai rafinate decât generațiile precedente, care continuă să spolieze averea publică prin trafic de influență, mită și interfață politică. Ei conduc, de facto, România, pentru că controlează Guvernul, Parlamentul și Justiția. Separarea puterilor în stat? O glumă constituțională. În realitate, așa ceva nu există.
Puzderia de contracte căpușate din energie, petrol, gaze, infrastructură, dezvoltare și investiții publice – atât de limpede explicate de actualul ministru al Industriilor, Miruță – arată că statul român nu doar că a refuzat să închidă robinetul jafului, dar îl ține deschis la maximum. Zeci de miliarde de lei se scurg anual prin contracte umflate, lucrări de mântuială, licitații „cu dedicație” și subcontractări dubioase. Este o industrie paralelă, autonomă, autoreproducătoare, din care se înfruptă mafiile „băieților deștepți” care controlează întreaga clasă politică. Cine iese din rând, dispare.
Instituțiile fundamentale ale statului – Parlamentul, Guvernul și Justiția – nu doar că nu pun capăt acestui jaf continuu, ci, în multe cazuri, îl protejează cu zel. Parlamentul creează portițe legale pentru grupurile de interese, Guvernul distribuie contracte în stil feudal, iar Justiția, cu rare excepții precum Herculane, își face datoria cu frica și lentoarea unei instituții intimidate.
În timp ce cetățeanul obișnuit numără facturi și se împrumută pentru a le plăti (accesul la civilizație devenind un lux pentru omul de rând), găștile de escroci numără contracte și profituri uriașe. În timp ce pensionarii își drămuiesc medicamentele, șmecherii drămuiesc „optimizările fiscale”. În timp ce România reală trudește, România privilegiată își împarte resursele.
Acesta nu mai este de mult un stat prost administrat. Este un stat capturat, în care legea este opțională, iar corupția este obligatorie pentru cine vrea acces la resurse.
Cazul Herculane arată limpede că se poate face dreptate. Restul României arată, la fel de limpede, că nu s-a vrut. Statul continuă să funcționeze ca un bancomat public cu PIN-ul afișat pe ecran, pus la dispoziția celor care au cheia sistemului.
Iar până când Justiția nu va deveni regulă, nu excepție; până când instituțiile statului nu vor lucra pentru cetățeni, nu pentru clanuri; și până când politicienii nu vor mai fi interfața politeții mafiote, nu există nicio șansă ca jaful sistemic să înceteze.
Din păcate, cazul Herculane a fost doar o scânteie.
România încă așteaptă incendiul purificator care să ardă rețelele, complicitățile și impostura.
Așteaptă…
Așteaptă, pentru că este imposibil cu actuala clasă politică, cu un PSD condus de Grindeanu și Ciolacu – promotorii și expresia perfectă a acestui tip de jaf organizat –, și cu un Parlament, un Guvern și o Justiție care nu doar că nu combat corupția, ci o acoperă, o protejează și o perpetuează.
Așteaptă… și rămâne de văzut cât jaf, de tip fanariot, mai poate suporta acest popor înainte de colapsul ce va urma indiscutabil.
sursa foto:digi24
