Paradoxul românesc!

      Paradoxul românesc nu e doar un concept sociologic. E stil de viață, e instrument de lucru, e sistem de operare național. Trăim într-o țară în care îi urâm cu pasiune pe corupți, îi vrem încătușați, expuși public, împachetați în comunicate DNA și livrați în breaking news-uri fierbinți. Îi vrem condamnați, încarcerați, executați moral. Dar – atenție la nuanță – nu urâm corupția. Pe asta am internalizat-o ca pe o vitamină obligatorie. E endogenă, merge cu noi peste tot și nu se simte ca o povară, ci ca o „abilitate necesară”.
      Românul vrea „să se descurce”. E brand de țară, alături de sarmale, Carpați și eterna speranță că poate, poate anul ăsta ne calificăm la Mondiale. „Descurcatul” e forma populară a corupției mărunte, dar generalizate. Nu o numim așa, pentru că ne-ar deranja identitar. Noi nu dăm șpagă – „ne mulțumim omul”. Nu încălcăm legea – „facem o excepție, că suntem oameni”. Nu ocolim regulile – „ne adaptăm”.
      De aici schizofrenia morală: vrem meritocrație, dar nu și pentru copilul nostru, când dă el examen; în rest, suntem sinceri convinși că „dacă n-ai pile, mori cu dreptatea în brațe”. Vrem reguli, dar numai pentru ceilalți. Vrem stat de drept, dar parcăm pe trecerea de pietoni, pentru că „ne întoarcem imediat”. Vrem instituții, dar sunăm un prieten „să vadă ce se poate face”. Vrem sancțiuni, dar nu pentru noi: pentru primari, pentru miniștri, pentru magistrați, pentru vecinul care și-a tras balcon ilegal, dar nu pentru balconul nostru care „nu deranjează pe nimeni”.
      Așa se explică eterna dilemă: urâm corupții, dar nu corupția. Pentru că, dacă am urî corupția, ar trebui să ne urâm propriile reflexe. Ar trebui să renunțăm la fast-forward-ul social pe care îl adorăm: scurtătura. Ar trebui să acceptăm că legea e lege și când ne convine, și când nu ne convine. Că rândul e rând, nu sugestie. Că meritul se câștigă, nu se negociază. Și că o societate nu se schimbă doar arestând pe cei de sus, ci reeducând pe cei de jos – adică pe noi toți.
      Corupția nu e doar în Palatul Victoria, în Parlament, în instanțe sau prin consiliile de administrație pline de sinecuriști. E și în ADN-ul social zilnic: în micro-favoarea cerută, în șpagă pentru o hârtie, în „hai că te rezolv eu”, în „n-are rost să stăm ca proștii la coadă”, în „știu eu pe cineva”. Corupția mare crește din corupția mică, iar cea mică se justifică în numele supraviețuirii.
      Iar aici e tragedia: ne dorim o țară dreaptă, dar nu vrem să renunțăm la micile avantaje ale nedreptății cotidiene. Vrem Occident, dar cu obișnuințele Orientului. Vrem civilizație, dar fără disciplină. Vrem moralitate, dar fără efort. Ne revoltăm, dar nu ne reformăm.
      Paradoxul românesc nu e doar o constatare. E radiografia clară a unui conflict interior generalizat: am vrea să trăim într-o țară normală, dar fără inconvenientul de a fi noi înșine cetățeni normali.
       Și atunci întrebarea nu e „când o să se schimbe România?”, ci „când o să avem curajul să ne schimbăm noi?”.
       Până atunci, vom continua să detestăm corupții – mereu pe ceilalți – în timp ce ne împrietenim tandru cu corupția de zi cu zi, care ne face viața „mai ușoară”.