Aroganța – masca perfectă a prostiei cu diplomă!

  Într-o societate în care modestia a devenit un defect, iar tupeul o virtute, aroganța s-a instalat confortabil în vârful ierarhiilor.
      Politicieni, magistrați, jurnaliști și sinecuriști – toți se comportă de parcă ar face parte dintr-o rasă superioară, coborâtă temporar printre muritori pentru a le da lecții despre viață, lege și moralitate.
      Dar, în realitate, aroganța lor nu este semn de superioritate, ci simptomul unei slăbiciuni ascunse: lipsa de inteligență, educație și caracter.
      Aroganța puterii – de la slujire la dispreț
      Politicienii români au transformat aroganța într-o metodă de guvernare. Îi vezi cum privesc poporul cu un zâmbet oblic, de parcă simpla lor prezență ar fi un dar făcut națiunii. În spatele costumelor impecabile și al discursurilor învățate mecanic se ascunde un vid intelectual și moral.
      Nu conduc, ci mimează autoritatea; nu servesc interesul public, ci se servesc din el. Cu cât sunt mai incompetenți, cu atât vorbesc mai tare despre merit; cu cât știu mai puțin, cu atât dau mai multe lecții.
      Această aroganță politică a devenit marca sistemului: un amestec de autosuficiență, dispreț față de cetățeni și cult al propriei importanțe. De fapt, România nu este condusă de elite, ci de învingătorii imposturii, oameni care confundă funcția cu valoarea și puterea cu înțelepciunea.
      Aroganța mediatică – infailibilitatea de platou
      În presă, aroganța s-a reinventat sub formă de analiză.
      Mulți jurnaliști și formatori de opinie se cred azi preoți ai adevărului absolut.
      Cine nu le împărtășește convingerile devine „populist”, „incult” sau „periculos”. Nu mai informează, ci condamnă. Nu mai explică, ci etichetează.  Cu cât știu mai puțin despre realitate, cu atât o judecă mai vehement. Aroganța lor este hrănită de audiență și validată de like-uri – o autosuficiență digitală, care a înlocuit discernământul cu viralitatea.
      Ei nu mai caută adevărul, ci confirmarea propriei superiorități. Și, ca orice formă de putere, aroganța mediatică devine, inevitabil, abuzivă.
      Aroganța robei și sinecura ca nobilime
      Dar cea mai primejdioasă formă de aroganță rămâne cea din justiție și instituțiile publice.
      Mulți magistrați, funcționari de rang înalt și sinecuriști s-au izolat într-o lume paralelă, unde critica este blasfemie, iar privilegiul este drept divin. Privesc societatea cu dispreț, refuză orice evaluare și se consideră deasupra legii, în numele legii.
      Unii dintre ei s-au autoproclamat o castă morală, de neatins și nejudecabilă, uitând că sunt – înainte de toate – funcționari plătiți din bani publici.
      Aroganța instituționalizată este cea mai periculoasă formă de abuz, pentru că se ascunde în spatele procedurilor. Ea îmbracă roba, semnează decizii și pretinde respect fără să-l merite. Este aroganța birocratică supremă: aceea de a te crede stăpân peste oamenii din care provii.
      Psihologia aroganței – frica travestită în forță
      Aroganța nu e o expresie a puterii, ci a fricii.
      Este reacția defensivă a celor care se tem să fie descoperiți, a celor care știu – instinctiv – că nu sunt atât de valoroși pe cât pretind.
      Ea este masca perfectă a golului interior.
      Când nu ai consistență, o mimezi. Când nu ai valoare, o declari. Când nu ai siguranță de sine, devii agresiv.
      Sistemul educațional, din nefericire, contribuie la această maladie. Îi învață pe tineri că succesul se măsoară în diplome, nu în caracter.
      Profesorii care se cred zei, notele arbitrare și cultul obedienței produc generații care învață devreme că a părea e mai important decât a fi.
      De aici se naște omul autosuficient – cel care confundă șansa cu meritul și puterea cu valoarea. Ajuns în vârful ierarhiei, el își apără mediocritatea prin dispreț, iar neputința prin superioritate afișată.
      Aroganța – tehnica perfectă de control social
      Aroganța nu este doar o trăsătură personală, ci un instrument de dominație. Ea descurajează critica, umilește cetățeanul și creează dependență psihologică.
      Când ești tratat constant cu dispreț, ajungi să te îndoiești de tine însuți. „Tu nu înțelegi”, „noi știm mai bine”, „nu e treaba ta” – aceste formule sunt folosite zilnic de o clasă care se consideră superioară.
      Într-o societate în care aroganța este promovată ca prestigiu, modestia devine o formă de curaj, iar decența – un act de rezistență.
      Antidotul: modestia conștientă și inteligența morală
      Adevărata inteligență nu are nevoie de spectacol.
      Oamenii cu adevărat educați sunt modești, pentru că știu cât de puțin știu.
      Cei cu adevărat puternici nu se impun prin frică, ci prin echilibru. Iar cei cu adevărat morali nu privesc de sus, pentru că au învățat să privească în sine.
      România nu are nevoie de zei în robe, de analiști infailibili sau de politicieni care predică poporului. Are nevoie de oameni competenți, onești și decenți, care înțeleg că puterea nu înnobilează, ci doar caracterul o face.
      Până nu vom învăța că aroganța este masca prostiei, iar modestia semnul inteligenței reale, vom continua să fim conduși de cei care se cred elite, dar sunt doar produse luxoase ale unei imposturi colective.
      Căci, în fond, nimeni nu e superior atâta timp cât disprețuiește oamenii din care provine.