Răspuns unui judecător îngrijorat, din partea unui fost comisar și inspector fiscal, care a adus milioane de euro la bugetul de stat, dar care n-a avut niciodată pază, inamovibilitate sau pensie specială
Doamnă judecător Adriana Stoicescu,
Domnule Președinte,
Domnule Prim-ministru,
Vă scriu nu dintr-un birou sigur și izolat, ci din tăcerea amară a unui om care a fost 27 de ani în prima linie a controlului fiscal – acolo unde statul nu e o instituție, ci o haină grea, plină de praf, noroi și uneori sânge. Vă scriu din tăcerea aceea în care am trăit aproape trei decenii – tăcerea oamenilor care nu se plâng, ci își duc crucea.
Am citit scrisoarea doamnei judecător Adriana Stoicescu cu emoție sinceră.
Da, are dreptate. Frica este reală, iar mizeria din sistem – incontestabilă.
Dar permiteți-mi să adaug o nuanță, una care lipsește din tabloul justiției pline de temeri.
Există o categorie de oameni care nu mai au nici luxul fricii, pentru că și-au consumat-o toată pe teren: cei care descoperă faptele, care confiscă, care opresc contrabanda, care descind în hale reci și birouri pline de hârtii false. Aceia care nu poartă robe, ci serviete grele și semnături care pot aprinde vieți.
Este frica celor care au fost în prima linie a statului, fără robe, fără camere TV și fără gardă de corp, de care doamna Stoicescu face abstracție, deși și ei fac parte din sistemul de justiție.
Noi, cei fără inamovibilitate, dar cu ținte pe spate
Am fost comisar la Garda Financiară și inspector ANAF.
Dar, spre deosebire de dumneavoastră, doamnă judecător, eu nu am avut niciodată protecția legii în jurul meu ca un zid. Nu am avut inamovibilitate, nici salarii regale, nici pensii speciale.
Am avut însă risc – real, fizic, zilnic. Am fost lovit cu pumnii și picioarele de patroni, foști polițiști ce se bazau pe pile, am fost amenințat, am avut familia intimidată, am fost ținta raketilor din Belarus, reclamat și înscenat de savarsirea unor fapte de coruptie, cu sprijinul unor magistrați obedienți. Deci, am avut de toate, pe lângă care serialul „Caracatița” e o glumă.
Când ridici tone de marfă contrafăcută, confiști mii de tone de carburant, alcool ori tiruri cu țigări și cereale, destructurezi rețele de evaziune ce prejudiciau statul cu miliarde de lei, te iei la trântă cu Lukoil, Rompetrol, OMV Mineral Oil si cu alte grupari de acest gen, din domeniul petrolului, alcoolului, tigaretelor, masa lemnoasa, etc., sau descoperi zeci de milioane de lei furați și afaceri protejate de politicieni de la cel mai înalt nivel, nu te mai temi de opinia publică, ci de plumb și de sistemul de obediență politică din justiție, care este infinit mai periculos decât grupurile de crimă organizată.
Da, am confiscat marfă de sute de milioane, am emis decizii de impunere de zeci de milioane, am făcut plângeri penale de miliarde de lei. Mulți dintre cei anchetați au fost condamnați – dar nu pentru că justiția ar fi fost curajoasă, ci pentru că probele erau atât de clare, încât niciun complet nu le mai putea ocoli. Și nu le-au descoperit magistrații, ci eu. Și nu mi-au fost atribuite ca sarcina de serviciu, ci au fost autosesizari, pe care le puteam ocoli.
Însă, de foarte multe ori, am văzut munca mea anulată, prin tergiversarea proceselor până la prescrierea faptelor, ori prin decizii arbitrare, cu încălcarea grosolană a legii, de acea justiție care astăzi se plânge că este „vânată”. Mulți dintre cei care trebuiau să caute adevărul s-au aliat, tăcut sau interesat, cu infractorii.
Și totuși, n-am scris niciodată o scrisoare deschisă pentru a cere sau solicita securizarea unor privilegii in numele fricii. Mi-am purtat frica în tăcere, ca parte din fișa nevăzută a postului, conștient de riscul asumat. Pentru că așa era înțeles atunci „serviciul public”: nu ca o funcție, ci și ca un sacrificiu.
Diferența dintre frică și expunere
Dumneavoastră vă temeți de privirile publicului.
Noi ne-am temut și continuăm să ne temem de clanuri, de politicieni, de patroni care ne așteaptă la colțul străzii. De răzbunarea acestora. Da, nici noi nu frecventăm nici cafenele, nici restaurante, nici locuri aglomerate și ne uitam mereu peste umăr, pentru că sunt efecte ale activității profesionale, asumate. E efectul acelei frici de care vorbiți Dvs., doar că la noi este reală, nu posibilă.
Frica dumneavoastră este instituțională, imaginară; a noastră a fost și este reală, personală și mortală.
Când un judecător dă o sentință, o face sub protecția poliției, a gardienilor, a inamovibilității, a unor probe și acte întocmite de alte instituții și a unei pensii de 20.000 de lei.
Când un inspector sau un comisar aplică legea, o face expunându-și propria piele, înainte de a exista o cercetare și un dosar cu probe.
Când se termină procesul, judecătorul își bea cafeaua în liniște; comisarul și inspectorul rămân cu dușmanii, pentru că dacă ei nu descoperă fapta, procesul n-ar exista.
Asta e diferența dintre teama descrisă și frica trăită.
Casta robelor și soldații fără scut
Da, justiția are un rol esențial și nu contest nici probitatea morală a majorității magistraților. Dar nu mi se pare corect, principial și moral să ai pretenția unui tratament special sub pretextul „independenței decizionale”, în timp ce alte categorii care concurează la înfăptuirea justiției, cu același grad de implicare sau chiar superior, sunt ignorate ca și cum n-ar exista.
În fața legii, conform Constituției, ar trebui să fim egali. Or exact asta contestă o parte a magistraților: egalitatea în fața legii.
Eu și cei din tagma mea nu am cerut privilegii suplimentare. De aceea consider imoral ca alții să le pretindă, în numele aceleiași frici și temeri pe care le-am avut și noi.
Judecătorii și procurorii sunt astăzi o castă aparte, protejată și bine plătită, chiar și când greșește.
Noi, ceilalți – cei care am descoperit faptele și am pus probele pe masa instanței – suntem carne de tun.
Când un dosar pică, nu cade doar o hârtie – cad ani de muncă și demnitatea unor oameni care și-au riscat totul.
Și tot noi rămânem corupții, șpăgarii, adică țapii ispășitori.
În ochii publicului, nu judecătorul a greșit, ci „ăia de la ANAF”, „ăia de la Antifraudă”, „ăia de la Gardă”, „ăia de la Vamă”.
De ce? Pentru că am fost și suntem fără imagine, fără portavoce și fără scut.
Cine sunt, de fapt, slujitorii anonimi ai justiției?
Doamnă judecător, fără oamenii ca noi n-ați fi avut și n-ați avea ce judeca.
Fără procese-verbale, fără sesizări penale, instanțele ar fi goale.
Noi și cei ca noi am fost și suntem mecanismul care alimentează justiția, nu decorul ei.
Și totuși, am fost și suntem tratați ca rebuturi, umiliți în presă, înfierați ca șpăgari, fără ca cineva să apere imaginea funcționarului onest.
Poate că justiția se consideră coloana vertebrală a statului. Nimeni nu contestă asta. Dar fără control, fără fisc, fără investigație economică – această coloană n-ar avea sânge, doar spinare.
Concluzie: despre frică, onoare și tăcere
Nu vă contest durerea, doamnă judecător Stoicescu. Dar aș vrea, o dată, să recunoașteți și durerea celor din prima linie.
Rog să priviți mai departe de propria robă. Au fost și există oameni, mult mai expuși, care au fost în arenă, fără scut și fără sală de judecată, dar cu același ideal – legea.
Noi nu am fost filmați, nici apărați, nici glorificați.
Dar fără noi, n-ar exista nici procese, nici justiție.
Nu am avut tribună, doar tăcere.
Nu am avut inamovibilitate, doar expunere.
Nu avem pensii speciale, doar dosare în sertar și cicatrici morale.
Așa că, înainte de a vorbi despre frică, priviți către cei care au simțit-o fără pază și fără privilegiu.
Poate că adevărata justiție nu se face doar în sala de judecată, ci și în depozitul prăfuit, în vamă, pe șosele, în controlul fiscal – acolo unde se apără, în tăcere, demnitatea statului.
Cu respect, dar și cu amărăciune,
Un fost comisar de Gardă Financiară și inspector ANAF
Un anonim din prima linie a statului care n-a avut scut, dar a avut conștiință.
