Prima regulă a economiei de piață este stimularea consumului. Stimularea consumului este sinonima cu profitul și dezvoltarea. Este diferența fundamentală dintre capitalism și comunism.
Iar stimularea consumului are două componente esențiale: asigurarea veniturilor populației și reducerea impozitării.
Creșterea consumului, dacă este sănătoasă, produce exact contrariul austerității: ea aduce bani la buget, pentru că motorul economiei se învârte singur, nu împins cu sapa de un primar iluminat tehnic, dar obtuz economic.
Consumului îi revine un rol fundamental: stimulează producția, creează locuri de muncă, generează venituri și extinde baza de impozitare. O economie în care oamenii au venituri stabile și taxe suportabile aduce mai mult statului decât o țară de șomeri și funcționari trimiși acasă în numele „eficienței”.
Cu alte cuvinte: e mai rentabil un contribuabil fericit decât o armată de asistați forțați.
Reducerea componentei bugetare din economie este, desigur, necesară. Dar nu se face cu barda, ci cu bisturiul.
Adică printr-un plan rațional, aplicat treptat:
– prin pensionări naturale;
– prin selecția pe criterii de performanță;
– prin uniformizarea veniturilor și profesionalizarea reală a aparatului public.
Asta ar fi fost reforma inteligentă.
Dar Bolojan a ales stilul „heirupist cu șapcă”, tăind posturi și bugete ca un inginer care repară motorul economic cu ciocanul.
Doar că economia nu e o uzină, ci un organism viu.
Iar când îi tai fluxurile de venit și consum, nu o „optimizezi”, ci o rănești făcând-o să sângereze.
Dar stimularea consumului nu poate exista fără funcționarea reală a regulilor economiei de piață. Adică fără concurență loială.
Acesta este, de fapt, rolul fundamental al statului, pe care statul român îl ignoră de 35 de ani: nu să bage plugul în economie, ci să vegheze ca terenul să rămână fertil și drept — fără monopoluri, fără favoruri, fără intervenții brute.
Statul trebuie să fie arbitru, nu jucător.
Să asigure libertatea pieței, nu să o sufoce cu decizii administrative și experimente contabilicești.
Ori, statul lui Bolojan, ca și precedentele, face exact invers: se erijează în jucător. Taie, blochează, centralizează, în numele „eficienței”.
Rezultatul? Un paradox economic de manual: scade consumul, scade producția, scade încasarea taxelor — dar crește numărul de ședințe despre „performanță”.
Mai mult, această struțo-cămilă a menținerii economiei centralizate (mii de societăți cu capital de stat) alături de economia de piață este o experiență pur și simplu stupidă, fără corespondent în lume și fără viabilitate reală.
Nu funcționează corect niciuna dintre cele două: statul se amestecă peste tot, iar piața e paralizată de contradicții și regulamente absurde.
Cum să eviți astfel falimentul?
Simplu: nu poți.
Pentru că în economia lui Bolojan, competiția se dă nu între firme, ci între lozinci.
Și când piața e condusă cu ciocanul, fără a respecta abecedarul economiei de piață, inevitabil sfârșești cu economia în cuie (pioneze).
