România de azi, în mass-media și în mediul academic, s-a transformat într-o scenă a mediocrității absolute, infestată de semidocți care se cred intelectuali — fantome auto-proclamate, captivă în propria iluzie grandioasă. Lipsa lor de rușine nu e neglijență, ci ignoranță deliberată: nu știu că sunt mediocrități. Viclenia lor e confundată cu inteligența, superficialitatea cu erudiția, iar zgomotul și ambalajul gol devin „trăsături de mare valoare culturală”. Mediocritatea, cu tupeu, se autoproclamă elită intelectuală și se comportă ca atare.
Indivizi care au ajuns accidental — eșecuri ale sistemului de educație — în funcții publice se cred merituoși și se laudă cu „performanța” lor, ignorând că accesul lor e rodul conjuncturii nefaste, nu al competenței.
Este un ecosistem toxic, moștenit din proletcultismul comunist și pseudo-educația universitară, unde profesorii, într-un procent alarmant, sunt la fel de analfabeți funcțional ca elevii lor. Pentru că acolo unde ar fi trebuit să existe filtre sociale, se întinde un teren viran pe care mediocritățile defilează ca generali ai imposturii.
Indivizi cu educație în pioneze, vocabular mort și logică de grădiniță, în toate mediile sociale sau chiar ca autori de maculatura ieftină, cu pretenții de literatură, se autoproclamă „elite intelectuale”, în timp ce adevărata cultură tremură ca o flacără fragilă sub avalanșa lor de vorbe goale. Ideile sunt înecate în ghirlande inutile, cunoștințele atârnă ca decorațiuni ieftine, iar sinceritatea este alungată ca un intrus nepoftit.
Ne-ar trebui o revoluție morală profundă, capabilă să refacă grilele selecției binelui de rău, să elimine pseudovalorile și să reînvie respectul față de adevăratele valori. Fără această epurare, suntem condamnați să suportăm dictatura autocrației mediocrității, unde impostura domină, iar meritocrația abia mai respiră. Până atunci, cultura adevărată se zbate în mocirla minciunii, privind neputincioasă cum grotescul și ridicolul ne definesc „elitele intelectuale”.
